BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA 155 DE ANI DE LA NASTEREA SA

       S-a născut la 11 aprilie 1858 într-o familie extrem de modestă, dintr-o mahala bucureşteană din bariera Vergului. Tatăl, Ştefan Tudorică Albu, îşi câştiga existenţa transportând grâne, într-o căruţă cu coviltir, spre Giurgiu. Descindea din ciobani vrânceni săraci şi a fost împroprietărit prin legea reformei agrare din 1864, datorată lui Al. I. Cuza şi lui Mihail Kogălniceanu. Nici el şi nici Ioana, mama viitorului scriitor, avocat şi om politic, nu ştiau carte, dar amândoi au făcut eforturi mari pentru ca mezinul familiei – Barbu era cel mai mic dintre nouă copii – să urmeze un alt drum în viaţă decât al lor.

     A fost elev bursier la Colegiul Sf. Sava şi apoi, între 1877 şi 1882, a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti. După obţinerea licenţei, în 1882, a plecat la Paris, pentru aprofundarea studiilor juridice. Întors în ţară în 1884, Barbu Ştefănescu, devenit ca scriitor Barbu Delavrancea, publică un prim volum de nuvele în 1885 (Sultănica) şi apoi se lansează într-o bogată activitate de redactor sau de colaborator la unele dintre cele mai importante ziare şi reviste ale vremii (România liberă, Epoca, Democraţia, Voinţa naţională etc.). Pu­blică cronici muzicale şi de arte plastice, povestiri,nuvele, articole de opinie, studii de folclor, de lingvistică etc. E un personaj dintre cele mai marcante ale lumii literare, preţuit de Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, I. L Caragiale, Titu Maiorescu etc şi, totodată, un avocat de succes, admirat pentru frumuseţea şi rigoarea demonstrativă a pledoariilor sale.  

    Barbu Delavrancea va deveni academician în 1898, primar al Bucureştiului (1899-1901), ministru al lucră­rilor publice (1910-1912), ministru al industriei şi comerţului (din 1917). Avea această din urmă funcţie şi în ziua morţii, la 29 aprilie 1918, când era refugiat la Iaşi, împreună cu tot guvernul român.

     

Câteva luni i-au lipsit ca să-şi vadă realizat idea­lul de reîntregire naţională, despre care, într-unul din discursurile de la Academie, rostise cuvinte memorabile: “Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină. Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre, şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri. Visul atâtor generaţii de stră­moşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea. /…/ Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

    Delavrancea s-a stins din viaţă la Iaşi, pe 29 aprilie 1918 la inmormantarea sa fiind de faţă Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Petrovici, Mihail Dragomirescu, I.D. Ştefănescu, delegaţii guvernului, corpul diplomatic etc. . 
Opera
Nuvele: Sultănica-debut, 1885; Trubadurul, 1887;//agz-Tudose, 1887; Paraziţii, 1892; între vis şi viaţă, 1893.
Piese de teatru: Apus de soare, 1909; Viforul, 1910; Luceafărul, 1911.
Nuvelistica 
Viaţa satului, în complexitatea ei, apare de la început în nuvela Sultănica, în care analizează o dragoste nefericită (motivul folcloric al zburătorului), pe fundalul elementelor de fantastic popular
Temperament liric şi romantic, prozatorul se manifestă mai ales în povestirea scurtă, poematică sau baladească: Bunicul — "poemul inocenţei şi al candorii'
Viziunea romantic-idilică — se relevă cu deosebire în scurtele povestiri rămase memorabile — BUNICUL şi BUNICA. Construit din ceaţa amintirii, portretul bunicului este învăluit într-o caldă duioşie şi o atmosferă de "eden", de armonie desăvârşită între om ii univers. "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. înnumără florile care cad; Se uită în fundul grădinii. Se scarpină în cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere."
Bunicul descris de autor întruchipează blândeţea, bunătatea, seninătatea şi detaşarea bătrânilor de zbuciumul vieţii, un portret devenit prototipul ideal al bunicului dorit de orice copil: "Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba, peste toate au nins anii, mulţi şi grei."
In Bunica se remarcă îndeosebi incantaţia poematică: "O văz ca prin vis, o văz aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ. Cu ochii căprui..." Dialogul descoperă cu o fină sensibilitate sufletul infantil, candoarea şi puritatea.
Nuvelele Bursierul, Domnul Vucea, evocări memorialistice de un realism pitoresc, prezintă şi ele p'sihologii de inadaptaţi (adolescentul), ilustrând fineţea analitică, umorul şi ironia scriitorului.
Apariţia trilogiei istorice Apus de soare (1909) a constituit o veritabilă revelaţie în literatura noastră. Barbu Delavrancea evocă artistic momente din timpul voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş, titlurile pieselor fiind metaforice. Acţiunea dramei este plasată la începutul secolului XVI, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare când, bătrân şi bolnav, doreşte să asigure, înainte de a muri, viitorul ţării prin înscăunarea fiului său Bogdan. Scriitorul a conturat cu egală forţă artistică pe omul Ştefan, bătrân şi bolnav, ca şi pe voievod. 

Nuvela DOMNUL VUCEA este una dintre cele mai valoroase din creaţia lui Barbu Delavrancea, construită pe contrastul dintre vis şi viaţă, copilul, personajul central trăind prima decepţie la contactul cu şcoala. Imaginea ideală, făurită în mintea şi sufletul lui, despre şcoală, pune în evidenţă un prozator atent la nuanţele psihologiei sufletului infantil, un complex de trăiri sufleteşti, ale copilului: "Mă apropiam cu gândul, sfios, tremurând de-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fugă. Mi-era frică şi mi-era drag. Şi mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e."
Cunoaşterea dascălului Vucea va constitui pentru copilul sensibil o realitate dezolantă, acesta dovedindu-se o "întruchipare a răutăţii, aşa cum Hagi-Tudose e încarnarea zgârceniei"). Personajul evocat este deci tipul dascălului rău, dar şi incompetent,-sistemul lui pedagogic reducându-se la bătaie .
Descrierea atmosferei şcolare, a moravurilor, portretul grotesc al dascălului ilustrează un excelent simţ realist, sobrietatea, fineţea analitică si umorul scriitorului. Prin nuvela Domnul Vucea', Barbu Delavrancea a realizat un pamflet moral .