A FOST o legendă încă din timpul vieţii sale. Prozatori, poeţi, dramaturgi, dar şi cineaşti i-au sporit faima prin creaţiile lor. În ultimii ani, a făcut subiectul a nenumărate cărţi şi expoziţii. Un sondaj internaţional o plasa între cele mai de seamă personalităţi britanice din istorie.
De ce îi fascinează atât de mult pe oameni regina Elisabeta I, căci despre ea este vorba? A fost cu adevărat o epocă de aur domnia acestei suverane, cunoscute în vremea ei ca „Regina Fecioară“ sau „buna regină Bess“?
Elisabeta Tudor a văzut lumina zilei în 1533, spre marea dezamăgire a tatălui ei, Henric al VIII-lea, care îşi dorea cu orice preţ un fiu moştenitor. Anne Boleyn, mama Elisabetei şi cea de-a doua soţie a lui Henric, nu i-a putut dărui decât o fiică. În baza unor acuzaţii cel mai probabil născocite, Henric a ordonat decapitarea lui Anne. Elisabeta avea pe atunci doar doi ani.
Henric rupsese orice legătură cu papa de la Roma, declarându-se Capul suprem al Bisericii Angliei. După moartea lui, în 1547, consilierii religioşi ai tânărului Eduard al VI-lea, fiul care i-a urmat la tron, au încercat să facă din Anglia o ţară protestantă prin excelenţă. Însă, după numai şase ani, Eduard a murit. Apoi, sub scurta şi sângeroasa domnie a Mariei I*, sora vitregă a Elisabetei, poporul a trecut din nou la credinţa romano-catolică. În 1558, când Elisabeta a fost încoronată la vârsta de 25 de ani, Anglia era sfâşiată de conflicte religioase şi ajunsese în pragul sărăciei. Îşi pierduse şi ultimele posesiuni din Franţa, iar Spania era o ameninţare cât se poate de reală.
Încă de la început, Elisabeta şi-a ales consilieri capabili, unii urmând să-i rămână alături aproape până la sfârşitul domniei sale de 44 de ani. Mai întâi, regina a abordat problema religiei. Muzeul Maritim al Angliei face următoarea remarcă: „[Suverana a dorit] să reinstituie Reforma şi să creeze o Biserică a Angliei care să nu fie nici catolică, nici protestantă la modul extrem“. Pentru a-i mulţumi pe cei care nu ar fi putut accepta o femeie în fruntea Bisericii, ea nu şi-a luat titlul de „Cap suprem“, ci de „Guvernator suprem“ al Bisericii. Parlamentul a promulgat apoi Legea uniformităţii, care prevedea convingerile şi practicile Bisericii Anglicane, păstrând însă unele ritualuri catolice. După cum era de aşteptat, nici catolicii, în marea lor majoritate, nici puritanii, protestanţii mai stricţi, nu au fost dispuşi să adopte această „cale de mijloc“.
Pe Elisabeta o mai preocupa ceva. Se întreba cum avea să câştige respectul şi devotamentul unei naţiuni care încă resimţea efectele dezastruoasei domnii a Mariei I. Prin urmare, s-a hotărât să transforme apartenenţa ei la sexul feminin într-un atu. Istoricul Christopher Haigh explică: „Pentru popor, Elisabeta era Regina Fecioară, pentru Biserică, mamă, pentru nobili, mătuşă, pentru consilieri, soţie cicălitoare, iar pentru curteni, femeie seducătoare“. Secretul ei era să-şi asigure în permanenţă poporul de dragostea neasemuită ce i-o purta. Supuşii o iubeau şi ei, sau cel puţin regina le-o spusese de atâtea ori încât au ajuns s-o creadă.
Parlamentul exercita mari presiuni asupra Elisabetei să se căsătorească şi să aibă un moştenitor protestant. De-a lungul timpului, mulţi pretendenţi de viţă regală au cerut mâna reginei. De fiecare dată, Elisabeta se prefăcea interesată, purtând negocieri cu ei luni la rând, ba chiar ani, ca apoi să le întrerupă când interesul politic dicta acest lucru.
Deoarece a promovat o cale religioasă „de mijloc“, Elisabeta a devenit ţinta conspiraţiilor. O primejdie o constituia chiar verişoara ei catolică, Maria Stuart, considerată de Europa catolică succesoarea de drept a Mariei I. Ameninţarea a crescut simţitor în 1568, când Maria a fost silită să renunţe la tronul Scoţiei şi a fugit în Anglia. Deşi aici era prizoniera Elisabetei, Maria a devenit în scurt timp forţa motrice a numeroase comploturi ce urmăreau detronarea reginei protestante. Totuşi, Elisabeta nu voia cu nici un chip să condamne la moarte un alt monarh. În 1570, papa Pius al V-lea a emis bula de excomunicare a Elisabetei, prin care îi dezlega supuşii de datoria de a-i da ascultare. Succesorul său, papa Grigore al XIII-lea, a mers chiar mai departe, declarând că, dacă cineva ar invada Anglia şi ar înlătura-o cu forţa pe regină, nu ar comite niciun păcat. Situaţia a atins punctul culminant odată cu descoperirea complotului ucigaş al lui Anthony Babington, în care era implicată şi Maria. Elisabeta s-a văzut nevoită să ia o hotărâre. Îndemnată de Parlament, ea a încuviinţat în cele din urmă execuţia Mariei, în 1587. Indignarea catolicilor din întreaga Europă — mai cu seamă a regelui spaniol Filip al II-lea — era acum fără margini.
În dorinţa de a păstra viu catolicismul în Anglia, Filip, cel mai puternic conducător european al acelei vremi, a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta la scurt timp după încoronarea ei. Ea însă l-a refuzat. Ani la rând, corsarii englezi au prădat corăbiile şi porturile Spaniei, ameninţându-i supremaţia colonială. Ca şi când nu era de ajuns, Elisabeta le-a acordat sprijin olandezilor în lupta de eliberare de sub dominaţia spaniolă. Execuţia Mariei a fost un ultim act de sfidare care l-a determinat pe Filip să treacă în sfârşit la acţiune. La îndemnul papei, el a dat ordin Armadei, o flotă uriaşă de peste 130 de vase, să pornească spre Ţările de Jos, să ia la bord trupele de soldaţi care aşteptau acolo şi apoi să traverseze Marea Mânecii pentru a invada Anglia. Pe când flota era în toiul pregătirilor, spionii englezi au aflat ce puneau la cale spaniolii. Elisabeta i-a cerut lui sir Francis Drake să se îndrepte cu 30 de nave spre portul spaniol Cádiz. Odată ajuns la destinaţie, Drake a distrus cele mai frumoase galere de război ale spaniolilor, întârziind plecarea Armadei cu un an.
În 1588, când aceasta a pornit în sfârşit la drum, flota engleză era pregătită să o întâmpine. Deşi atacate, vasele spaniole au traversat Marea Mânecii fără să sufere mari pagube şi au ancorat în apropierea portului francez Calais. În noaptea următoare, englezii au trimis împotriva lor opt corăbii incendiare.* Într-o panică generală, navele spaniole s-au împrăştiat şi, după lupte cumplite, au fost împinse de vântul dinspre sud-vest către nord, spre ţărmurile Scoţiei. Furtunile năprasnice din acea zonă şi de pe coasta de vest a Irlandei au desăvârşit victoria englezilor, transformând jumătate din galioanele spaniole în epave. Restul corăbiilor s-au întors cu greu în Spania.
Când Elisabeta a urcat pe tron, Anglia nu avea nicio posesiune peste hotare. În schimb, pentru Spania vastele teritorii cucerite în America de Nord, Centrală şi de Sud reprezentau o sursă inepuizabilă de bogăţii. Fireşte, şi Anglia dorea să-şi umple vistieriile. Drept urmare, exploratori ambiţioşi şi cu spirit de aventură s-au avântat pe întinderea oceanului în căutarea faimei, a averilor fabuloase şi a noi drumuri comerciale către China şi Extremul Orient. Sir Francis Drake a fost primul căpitan de navă care a călătorit în jurul lumii la cârma propriei corăbii. În drumul său de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud şi de Nord, jefuia vase spaniole încărcate cu bogăţii. Refuzând să accepte monopolul spaniol asupra Lumii Noi, sir Walter Raleigh a finanţat încercarea înfiinţării unei colonii pe coasta de est a Americii de Nord. Teritoriului revendicat aici i-a dat numele „Virginia“, în onoarea Reginei Fecioare a Angliei. Cu toate că aceste tentative timpurii de colonizare au eşuat, ele au trezit interesul Angliei pentru expediţii similare. Odată cu înfrângerea „Invincibilei Armade“, Anglia a căpătat mai multă încredere în forţa ei maritimă, iar Elisabeta a susţinut financiar noi călătorii în scop comercial spre Antipozi, spre sud-estul Asiei. Se iveau astfel zorii Imperiului Britanic, care avea să întemeieze colonii pe tot cuprinsul globului.*
În ţară învăţământul lua avânt. Noi şcoli îşi deschideau porţile, călăuzind paşii tot mai multor tineri spre lumea cărţilor. Pasiunea pentru literatură, dar şi progresul tehnicii de tipărire au dat naştere unei înfloriri culturale nemaiîntâlnite. Scena elisabetană a fost cea pe care şi-au făcut apariţia William Shakespeare şi alţi dramaturgi de excepţie. Publicul avid de spectacol umplea teatrele deschise de curând. Poeţii aşterneau sonete alese, iar compozitorii creau o muzică cu totul inovatoare. Pictori iscusiţi realizau splendide portrete în miniatură ale reginei şi ale curtenilor. Traduceri recente ale Bibliei stăteau la loc de cinste în biserici şi în casele oamenilor. Aceste vremuri bune însă n-au durat o veşnicie.
Ultimii ani ai Elisabetei au fost plini de tumult. Întrucât cei mai de încredere consilieri ai ei muriseră, regina le-a acordat privilegii doar câtorva nobili, stârnind o aprigă rivalitate între curteni. Împotriva ei a survenit chiar o rebeliune, care nu a avut însă sorţi de izbândă. Regatul era din nou teatrul conflictelor religioase. Catolicii refuzau să asiste la ceremoniile oficiate de protestanţi şi prin urmare erau tot mai persecutaţi. Până la încheierea domniei Elisabetei, circa 200 de preoţi şi laici şi-au găsit sfârşitul pe eşafod. Puritanii erau şi ei întemniţaţi şi condamnaţi la moarte. Irlandezii se răzvrăteau împotriva stăpânirii engleze, iar războiul cu Spania continua. Patru ani la rând, recoltele slabe au făcut ca oamenii să nu mai aibă ce munci, iar vagabondajul a devenit o plagă. Poporul protesta împotriva preţurilor ridicate la alimente. Marea popularitate a Elisabetei dispăruse. Anglia nu îşi mai iubea Regina Fecioară.
Elisabeta, ultimul suveran din dinastia Tudor, şi-a pierdut treptat dorinţa de a trăi şi s-a stins din viaţă în 24 martie 1603. Naţiunea era fără grai. Totuşi, chiar în seara acelei zile, englezii aprindeau focuri în aer liber şi petreceau pe străzi, sărbătorindu-şi noul monarh. Aveau în sfârşit un rege, pe Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul protestant al Mariei Stuart. Devenit Iacob I al Angliei, el a realizat ceea ce Elisabeta nu a putut realiza: unificarea celor două regate sub un singur conducător. În scurt timp însă, entuziasmului i-a luat locul dezamăgirea. Oamenii se gândeau acum cu nostalgie la vremurile când domnea „buna regină Bess“.
Cu adevărat o epocă de aur?
Istoricii vremii au ridicat-o în slăvi pe Elisabeta. La câţiva ani după moartea ei, William Camden i-a înfăţişat domnia drept o epocă de aur a progresului, pe parcursul căreia regina a insuflat poporului credinţa într-un destin măreţ. Opinia lui nu a fost contestată timp de secole. De fapt, prestigiul Elisabetei a crescut şi mai mult spre sfârşitul veacului al XIX-lea, când i s-a atribuit meritul de a fi fondat Imperiul Britanic. Acesta ocupa pe atunci o pătrime din suprafaţa pământului.
Totuşi, istoricii din zilele noastre nu prezintă domnia Elisabetei într-o lumină atât de favorabilă. În lucrarea The Oxford Illustrated History of Britain se afirmă: „Reputaţia postumă a Elisabetei depăşeşte cu mult realizările ei efective. Este evident că, amăgiţi de propaganda pe care şi-a făcut-o, . . . poate pur şi simplu de longevitatea ei, de coincidenţa domniei sale cu momentul shakespearian şi de înfrângerea norocoasă a Armadei, cu toţii am ajuns s-o venerăm, ignorând faptul că, încet, dar sigur, ea a făcut din Anglia o ţară de neguvernat“. Haigh, citat anterior, explică de ce unii istorici au elogiat-o: „În 1603, pentru poporul care aştepta cu nerăbdare un rege din dinastia Stuart, Elisabeta era o bătrână care îşi pierduse minţile. Prin 1630 însă, după ce regii din această dinastie îi dezamăgiseră pe oameni, ea a devenit etalonul tuturor virtuţilor princiare“.
Orice s-ar spune despre Elisabeta, nimeni nu poate nega că a fost o femeie excepţională într-o lume a bărbaţilor. Inteligentă şi hotărâtă, avea ceea ce am putea numi astăzi un remarcabil simţ al relaţiilor cu publicul. Ajutorul miniştrilor îi era nepreţuit în acest sens. Ei îi regizau cu mare grijă discursurile şi apariţiile în public şi se asigurau că vestimentaţia ei şi portretele ce i se făceau îi preamăreau calitatea de suveran şi perpetuau mitul epocii de aur.
SURSA-http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102010008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu