BIBLIOTECA JUDETEANA "OVID DENSUSIANU"

HUNEDOARA- DEVA

luni, 4 mai 2020

GEORGE ENESCU 65 DE ANI DE LA MOARTE

"Ajungând la liman, privesc în urmă oceanul: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul – cerul meu: muzica."
George Enescu

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - m. 4 mai 1955, Paris) este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.
Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“.
După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.
Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1.
În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.
După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.
Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin)

În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.



luni, 27 aprilie 2020

POVESTEA DE SEARĂ ....

POVESTEA IEPURAȘULUI PETER
🐰de Beatrix Potter 🐰

Au fost odată ca niciodată 4 iepurași : Flopsy, Mopsy, Codița de Bumbac și Peter.
Ei trăiau împreună cu mama lor într-o vizuină, la adapostul unui copac mare.
Într-o bună zi, mama lor le explica regulile pe care ei trebuie să le respecte:
„Dragii mei, puteți să mergeți pe câmp sau pe potecă, dar nu vă duceți în gradina domnului McGregor. Tatal vostru acolo și-a găsit sfârșitul.
Hai, fugiți la joacă și nu faceți prostii! Eu plec la brutărie.”
Iepuroaica și-a luat coșulețul și umbrela și a plecat către brutărie, să cumpere o pâine mare și 5 chifle.
Flopsy, Mops și Codița de Bumbac, care erau 3 iepurași foarte cuminți, au plecat pe potecă să culeagă mure.
Însă Peter, care era obraznic din fire, s-a avântat fix în gradina domnului McGregor, unde s-a strecurat pe sub gard.

La început a mâncat câteva frunze de salată și niste boabe de fasole, apoi a incercat niste ridichi.
Apoi, când simțea că i se cam apleacă, a plecat prin grădină în cautare de pătrunjel. Însă când îi era lumea mai dragă a dat nas în nas cu domnul McGregor.

Domnul McGregor era în genunchi, planta varza, iar când l-a văzut pe Peter a sărit ca ars și a început sa-l alerge prin grădină amenințându-l cu grebla și strigand „HOȚUL!” după el.
Peter era îngrozit! A traversat toata gradina haotic, căci nu mai știa cum să se întoarcă la poartă. Și-a pierdut un pantof prin varză, iar altul prin cartofi.
După ce și-a pierdut pantofii, Peter a început să alerge pe toate cele 4 labuțe și poate chiar ar fi scăpat, dacă unul din nasturii de la jacheta sa albastră nu s-ar fi prins într-o plasă care susținea murele.
Văzând în ce încurcătură a intrat, Peter a început să plângă tare. Din fericire, niște rândunici prietenoase l-au auzit și au venit în ajutorul lui, încurajându-l să iasă din plasa în care era prins.
Domnul McGregor tocmai ieșise din casă cu o plasă, cu care avea de gand să îl prindă pe Peter. În ultima clipă însă, Peter s-a descheiat la jachetă și a lăsat-o în urmă, fugind cât îl țineau picioarele.
A reușit să se adăpostească în magazia de unelte, într-un butoi cu apă. Ar fi fost o ascunzătoare bună, dacă apa n-ar fi fost așa rece.
Domnul McGregor a început să-l caute prin magazie și, văzând că nu-l găsește, era cât pe ce să se dea bătut.
Din senin însă, Peter strănută și se dă de gol. Văzând că i-a dat de știre domnului McGregor că e încă acolo, Peter a sărit pe geam, deranjând 3 plante în calea lui.

McGregor s-a dat bătut și nu l-a mai alergat, intorcandu-se la treaba sa.
Peter, care era tare ud și habar n-avea în ce direcție s-o apuce, a început sa meargă agale, lipa-lipa.
A stat și a contemplat, gândind pe unde ar putea să scape. A incercat sa traverseze iar grădina, însă pe cât încerca, pe-atat era mai nedumerit.
Se întorcea în magazia de unelte, când, dintr-o data aude zgomotul scartait al unei porți S-a cocoțat pe un butoi și s-a uitat pe un gemuleț: poarta era extrem de aproape, însă în calea lui era domnul McGregor, care aduna buruiana de lângă ceapă, cu spatele la Peter. Fix in fața lui era și poarta.
Iepurașul Peter s-a dat cu grija jos de pe butoi și a început să fugă cât a putut de repede, pe de-a dreptul. Domnul McGregor l-a zărit, însă lui Peter nici că-i mai păsa. S-a strecurat pe sub poarta și în sfârșit era în siguranță, în pădurea de lângă grădină.
Peter nu s-a oprit din alergat până cand a ajuns acasă, la scorbura din copac. Era atat de obosit, că s-a întins imediat pe podeaua de nisip.
Mama lui era ocupată cu gatitul, însă s-a întrebat oare ce s-a întâmplat cu hainele lui Peter. Era deja a doua jacheta și a doua pereche de pantofi pe care Peter le pierduse în doua saptamani.
Îmi pare rău să vă spun că Peter nu s-a simțit prea grozav în acea seară.
Mama lui l-a băgat direct în pat, cu puțin ceai de mușețel : „O lingură, înainte de culcare”.
Însă Flopsy, Mopsy și Codița de Bumbac au primit pâine, laptic și mure la cină.

SAMUEL F.B. MORSE- 229 DE ANI DE LA NAȘTERE

Samuel F.B. Morse, având numele complet: Samuel Finley Breese Morse (născut la 27 aprilie 1791, Charlestown, Massachusetts, SUA – trecut la cele veșnice pe 2 aprilie 1872, la New York), a fost un pictor și inventator american care independent de eforturile similare din Europa, a dezvoltat telegraful electric (1832-1835). În 1838 a inventat Codul Morse.
El a fost fiul distinsului geograf și cleric congregațional, Jedidiah Morse. De la Academia Phillips din Andover, Massachusetts, unde a fost un student problematic și excentric, părinții lui l-au trimis la Colegiul Yale (acum Universitatea Yale) din New Haven, Connecticut. Deși era un student indiferent, interesul său a fost provocat de prelegerile pe subiectele puțin cunoscute atunci ale electricității. Spre mâhnirea părinților săi austeri, îi făcea deasemenea plăcere să picteze și portrete în miniatură.

După ce a absolvit Yale în 1810, Morse a devenit vânzător pentru un editor de carte din Boston. Pictura a continuat să fie principala lui activitate, iar în 1811 părinții l-au ajutat să meargă în Anglia pentru a studia aceasta artă cu pictorul american Washington Allston. În timpul războiului din 1812, dintre Marea Britanie și Statele Unite, Morse a reacționat la disprețul englezesc față de americani devenind un pro-american înflăcărat. Totuși, la fel ca majoritatea americanilor din vremea sa, el a acceptat standardele artistice engleze, inclusiv stilul „istoric” al picturii – romantica zugrăvire a legendelor și a evenimentelor istorice, cu personalități surprinse în prim plan în pozitii grandioase și culori strălucitoare.
La întoarcerea acasă în 1815, Morse a descoperit că americanii nu-și apreciau tablourile istorice, apelând din nou la portrete pentru a-și câștiga existența. A început ca pictor voiajor în New England, New York și Carolina de Sud. După 1825, după stabilirea sa în New York, a pictat câteva dintre cele mai bune portrete realizate vreodată de un artist american. El a combinat competența tehnică și o interpretare îndrăzneață a personalitatii subiecților săi cu o atingere a romantismului pe care îl captase în Anglia.
Deși adesea sărac în acei ani de început, Morse era sociabil și familiar cu intelectuali, bogați, religioși ortodocși și conservatori din punct de vedere politic. În plus, el era înzestrat cu darul prieteniei. Printre prietenii săi, în anii lui de mijloc, se numara un erou francez al Revoluției Americane, marchizul de Lafayette, ale cărui încercări de promovare a reformei liberale în Europa, Morse le-a aprobat cu ardoare; un alt prieten a fost și romancierul James Fenimore Cooper.

Morse și Cooper au împărtășit câteva trăsături: ambii erau republicani arzători din SUA, deși ambii aveau gusturi sociale aristocratice și ambii sufereau de preferința americană pentru arta europeană.
Morse a avut, de asemenea, și darul conducerii. Ca parte a unei campanii împotriva imoralității teatrului, el a ajutat la lansarea, în 1827, a revistei New York Journal of Commerce, care a refuzat publicarea reclamelor din teatru. De asemenea, a fost fondatorul Academiei Naționale de Design, concepută pentru a spori respectul pentru pictori în S.U.A., fiind și primul președinte al Academiei în perioada 1826-1845.
În 1832, în timp ce se întorcea cu vaporul de la studiul artei din Europa, Morse a conceput ideea unui telegraf electric la auzul unei conversații despre electromagnetul nou descoperit. Deși ideea unui telegraf electric a fost prezentată înainte de 1800, Morse a crezut că a fost primul care a descoperit-o. Cel mai probabil că și-a făcut primul model de lucru până în 1835. Între timp, încă își consacra cea mai mare parte a timpului picturii, predării artei la Universitatea orașului New York (mai târziu Universitatea New York) precum și politicii (el a candidat pentru primăria orașului New York în anii 1836 si 1841, contra partidelor anti-imigrante și cele aparținând Bisericii Romano-Catolice. Dar, până în 1837, el și-a îndreptat întreaga atenție asupra noii invenții.
Un coleg de la universitate, chimistul Leonard Gale, i-a prezentat lui Morse lucrarea lui Joseph Henry despre electromagnetism, iar un prieten, Alfred Vail, s-a oferit să furnizeze materiale și forță de muncă pentru a construi modele în fierariile familiei sale din Morristown, New Jersey. Gale și Vail au devenit parteneri cu Morse în drepturile de invenție ale telegrafului. Pana în 1838 el și Vail au dezvoltat sistemul de puncte și liniuțe care au devenit cunoscute în întreaga lume ca fiind Codul Morse. În 1838, dupa încercarea fără success de a capta atenția Congresului Statelor Unite în construirea unei linii telegrafice, el l-a caștigat pe Congresmanul de Maine, F.O.J. Smith ca partener suplimentar. După ce a eșuat în construcția unei linii Morse în Europa, numai Morse dintre partenerii săi a perseverat în promovarea telegrafului, iar în 1843 a reușit în cele din urmă să obțină sprijin financiar de la Congres pentru prima linie telegrafică din Statele Unite, de la Baltimore la Washington. În 1844 linia a fost finalizată, iar la 24 mai a trimis primul mesaj, devenit celebru: “What hath God wrought.”( „Ceea ce a lucrat Dumnezeu.”).

Morse a fost imediat implicat în revendicari/pretenții legale emise de partenerii și inventatorii săi rivali. Un polemist natural ca și tatăl său, el a luptat energic pentru a-și susține cauza, precum și în alte controverse, cum ar fi cele din artă cu pictorul John Trumbull, în religie cu unitarienii și romano-catolicii, în politica cu irlandezii și aboliționiștii și în arta fotografica – unde se numara printre primii practicieni din America – cu elevul lui Louis-Jacques-Mandé Daguerre, François Gouraud.
Luptele legale asupra telegrafului au culminat într-o hotărâre a Curții Supreme a SUA din 1854 , unde s-a stabilit că drepturile de brevet ale telegrafului aparțin lui Morse. Pe măsură ce liniile de telegraf s-au prelungit pe ambele maluri ale Atlanticului, bogăția și faima lui au crescut. În 1847, Morse a cumpărat Locust Grove, o proprietate cu vedere la râul Hudson, lângă Poughkeepsie, New York, unde, la începutul anilor 1850, a construit un conac italian în stil vilă. Își petrecea vara acolo cu familia sa mare alcătuită din copii și nepoți, revenind în fiecare sezon de iarnă la casa sa de cărămidă din New York .
La bătrânețe, Morse, un bătrân venerabil cu barbă mare, a devenit un filantrop. El a făcut donații cu generozitate către colegiul Vassar, al cărui fondator și mandatar era; a făcut donații către Colegiului Yale, unde a studiat în tinerețe precum și la biserici, seminarii teologice, societăți biblice, societăți de misiune și societăți de abstinență, precum și artiștilor săraci.
Chiar și în timpul vieții lui Morse, lumea a fost mult schimbată de telegraf. După moartea sa în 1872, faima sa ca inventator al telegrafului a fost umbrită de inventarea telefonului, a radioului, a televiziunii și a internetului, în timp ce reputația sa de artist a crescut. Pe atunci el nu și-ar fi dorit să rămână în amintirea oamenilor ca portretist, dar portretele sale puternice și sensibile, printre care și cele ale lui Lafayette, ale scriitorului american William Cullen Bryant și ale altor bărbați proeminenți, au fost larg expuse în Statele Unite.
Numărul operatorilor de telegrafie Morse a scăzut drastic, dar memoria sa este perpetuată generațiilor viitoare de către Morse Telegraph Club (1942), o asociație dedicată istoriei telegrafiei. Instrumentul său telegrafic din 1837 este păstrat de Muzeul Național de Istorie al Instituției Smithsonian din Washington, D.C., în timp ce proprietatea sa, Locust Grove, este acum un punct de reper în istoria națională a Statelor Unite ale Americii.

LEGENDA MARGARETEI

Simbol al simplităţii, prospeţimii şi purităţii, margaretele sunt un adevărat compliment adus frumuseţii.
În creştinism, margareta este considerată a fi floarea Sfintei Maria Magdalena, fiind numită şi "magdalena" sau "floarea inocenței".
În secolul al XV, margareta devine în iconografie şi un simbol al inocenței copilului Iisus.
Margaretele sunt şi stelele pământului. Se spune că, cu multe milioane de ani în urmă, stelele trăiau pe pământ.
Într-o noapte însă, din motive neştiute, stelele au dispărut pentru a apărea mai apoi pe bolta cerească. În locul lor au apărut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pământului.În simbologia crestină, pajiştile pline cu margarete înflorite reprezintă Paradisul, inocența şi eterna candoare a lui Iisus și a Fecioarei Maria .

O altă legendă spune că Margareta era o prințesă deosebit de frumoasă care fusese promisă la naștere Împăratului Florilor. La vârsta de 16 ani, Margareta se îndragostește de un prinț nespus de frumos și de viteaz. Cei doi se iubesc și plănuiesc să fugă împreună pentru a se putea căsători și pentru a scăpa de promisiunea făcută Împăratului Florilor.
Împăratul Florilor află și îl provoacă pe prinț la duel. Cei doi se bat în săbii și paloșe 3 zile și 3 nopți și in final prințul este ucis. Speriată și îndurerată, Margareta se retrage în munți, iar Împăratul Florilor fuge pe urmele ei.Dându-și seama că nu are scăpare, Margareta se roagă, plângând, să moară mai bine decât să fie a Împăratului Florilor. 
Ruga îi este ascultată și Margareta moare, iar lacrimile ei sunt transformate într-un șirag de perle
Ȋndurerat și dậndu-și seama de greșeala fǎcutǎ, Ȋmpǎratul Florilor o transformǎ pe Margareta ȋntr-o floare albǎ, pentru ca aceasta sǎ poatǎ trǎi veșnic fǎrǎ ca cineva sǎ o poatǎ atinge. Simbol al simplităţii, prospeţimii şi purităţii, margaretele sunt un adevărat compliment adus frumuseţii.

SURSA- universdecopil.ro

ISTORIA ZILEI DE 27 APRILIE

1521: A murit Ferdinand Magellan, navigator portughez (n. 1480;
1667: Poetul John Milton, sărac și orb, este nevoit să vândă drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primită: 10£;
1791: S-a născut Samuel Morse, inventatorul codului Morse (d. 1872);
1820: S-a născut Herbert Spencer, filosof englez (d. 1903)
1872: A murit Ion Heliade Rădulescu, poet, prozator, ziarist și om politic român (n. 1802)
1931: George Enescu a terminat orchestrația operei „Oedip”, creație pe care a dedicat–o Mariei Rosetti–Tescanu;
1968: S-a născut Cristian Mungiu, regizor român
1992: Este proclamată Republica Federală Iugoslavia, care cuprinde Serbia și Muntenegru;
2002: Prof. dr. Andrei Pleșu, fondator și rector al Institutului de studii avansate New Europe College din București, a primit Premiul „Joseph–Bech" pe anul 2001;
2014: Ziua celor patru Papi - Papii Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea sunt declarați sfinți de Papa Francisc în prima canonizare papală din 1954. La ceremonie a participat și Papa Benedict al XVI-lea.


SURSA-WIKIPEDIA

duminică, 26 aprilie 2020

POVESTEA DE SEARĂ...

ELIZA ȘI APA MAGICĂ DIN POIANA ZÂNELOR
     🧚‍♀️de Teodora Năstase 🧚‍♀️


Eliza este o fetiță de 6 ani cu multă imaginație. Se folosește de ea, în fiecare zi, pentru a inventa noi jocuri cu păpușile sau personaje de poveste. Astăzi stă însă în pat, deoarece a răcit. Părinții i-au spus că trebuie să se odihnească, dacă vrea să se facă bine cât mai repede.
– Cum să îmi petrec ziua? se întreabă ea. Hmm… știu.
Eliza aranjează frumos patul ca să le facă loc păpușilor. Apoi așază fiecare păpușă de o parte și de alta a ei.
– Dragele mele prietene, astăzi vom face un picnic și vom bea ceaiul în grădină. Este așa de frumos afară! Dar mai întâi, să ne pregătim ținutele.
Eliza începe să îmbrace și să pieptene fiecare păpușică. Curând însă, i se face somn din cauza răcelii și adoarme.
Se face că a ajuns într-o poiană foarte frumoasă. Soarele strălucește printre ramurile copacilor. Păsărelele ciripesc zglobiu. Albinele zumzăie vesele din floare în floare și praf magic plutește în aer.

– Cât este de frumos! zise Eliza entuziasmată. Îmi doresc să trăiesc și eu aici.
– O poți face dacă vrei, spuse o voce ca un clopoțel.
– Cine este acolo? întrebă curioasă Eliza.
– Eu sunt Albăstrica, răspunse vocea. În fața fetiței apăru o zână zglobie, mică cât un pumn. Era îmbrăcată într-o rochiță albastră, avea aripioare transparente și împrăștia sclipici magic în jurul ei.
– Oau! Tu ești… ești o zână! Nu îmi vine să cred! aproape că țipă de fericire fetița. Pe mine mă cheamă Eliza.
– Îmi pare bine să te cunosc, Eliza, zise Albăstrica. Îmi place mult rochița ta.
Eliza se uită în jos. Își dădu seama că era îmbrăcată cu o rochiță roz, ca cea pe care o purta una dintre păpușile ei preferate.
– Îți mulțumesc. Și a ta este foarte drăguță, zise Eliza și se întrebă în gând când a avut timp să se îmbrace cu rochița roz. Albăstrico, poți să îmi spui unde sunt? Mă plimbam prin pădure și cred că m-am rătăcit.
– Te afli în Poiana Zânelor, spuse mândră Albăstrica. Aici totul este magic.
– Oau! Să știi că pare magică. De la ce îi vine magia? De la praful vostru de zâne?
– Poiana este magică pentru că apa care curge în râulețul de acolo este una magică.
Eliza de abia acum observă că, puțin mai la dreapta, curgea un mic râu. Se apropie de el. Albăstrica continuă:

– Apa aceasta are puterea de a vindeca orice boală. Cine bea din ea, se face bine pe loc. Mulți oameni trec pe aici în fiecare zi și nu există unul care să nu plece vindecat, adăugă micuța Albăstrică.
– Pot să beau și eu puțin din ea? Poate mă ajută. Am răcit și mă cam supără gâtul.
– Sigur că da, Eliza. O să vezi că imediat te vei simți mai bine.
Eliza scufundă mâinile în apa limpede și bău. Era așa de bună. După câteva secunde, fața i se lumină și zâmbi din toată inima:
– Nu mă mai doare gâtul când înghit. Chiar că este magică!
– Ți-am spus, râse Albăstrica și îi făcu cu ochiul.
Eliza vru să mai bea puțină, dar poiana dispăru. Deschise ochii și văzu că se află din nou în camera ei.
– Ce vis magic am avut!
Fetița sări din pat și merse repede și le povesti părinților despre aventura ei:
– Mamă, tată, am avut un vis atât de frumos! Am ajuns într-o poiană minunată, cu apă magică. Era acolo Albăstrica, o zână care m-a lăsat să beau și eu din apă și m-am făcut bine pe loc, spuse fericită Eliza.
– Ne bucurăm că te simți mai bine, scumpo, zise mama încântată. Uneori ai o imaginație așa de bogată. Să nu o pierzi însă niciodată!

LEGENDA FERIGII

Se crede că feriga aduce ploaie, protecție, noroc, bogății, tinerețe veșnică, sănătate. Din acest motiv, feriga este o plantă adesea crescută în casă sau cultivată în grădina. Ca plantă de apartament este foarte îndrăgită. Feriga reprezintă cunoștințele vechi și arhaismul.
Legenda spune că semințele de ferigă te fac invizibil dacă sunt culese în seara de Sânzâiene. De asemenea se spune că feriga este o plantă a nemuririi.
Limba cucului este deosebit de eficientă dacă este culeasă la lumina lunii. Această ferigă ajută la deschiderea încuietorilor și la ruperea farmecelor, este folosită în ritualurile pentru dragoste și are reputația alchimică de a transforma mercurul în argint. Poate fi folosită pentru a evoca bani.


Frunzele de frigă de sex masculin, uscate și arse în casă crează un zid de protecție foarte puternic. Arse în afara casei, aduc ploaia.
Druizii clasificau ferigile ca fiind copaci sacrii. Frunzele desfăcute ale ferigii comune erau adunate de Sânzâiene, uscate și purtate pentru a aduce noroc. Datorită regenerării misterioase a ferigilor se credea, în credința străveche, că semințele de ferigă pot conferi invizibilitate. Rădăciile de ferigă se adaugă în poțiuni pentru dragoste și frunzele sunt mestecate de cei care pornesc în căutarea dragostei.
Se utilizau pentru iubire, eliberare, exorcism, protecție.

Feriga crește mai ales în pădurile de munte și se deosebește de altele prin aceea că nu înflorește.
Totuși, legenda spune, că ea înflorește în noaptea de 24 iunie pentru doar 2 ore.
Floarea ei este albă și are formă de stea, dar dispare la primul cântat al cocoșilor.
Ea poate fi văzută doar de doi frați sau veri fără de prihană, care în noaptea de Sânzâiene sunt îmbrăcați în haine albe și care nu vorbesc, nu dorm, nu șed. Ei stau de pază până când feriga înflorește și strălucește ca soarele. Ei o învelesc într-o pânză și o pun la icoană.
Cel care posedă floarea de ferigă va avea noroc toată viața .
SURSA- jorjette.ro
Foto - Pinterest