BIBLIOTECA JUDETEANA "OVID DENSUSIANU"

HUNEDOARA- DEVA

miercuri, 23 ianuarie 2019

160 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE











„A pricepe este mai important decât a ști.” — Alexandru Ioan Cuza


SA NE AMINTIM ...ALEXANDRU IOAN CUZA

Alexandru Ioan Cuza este unul dintre cei mai importanti domnitori romani, desavarsind unirea Tarii Romanesti si a Moldovei si punand bazele Romaniei moderne prin reformele profunde puse in aplicare de acesta.
Alexandru Ioan Cuza s-a nascut in Barlad, la 20 martie 1820, tatal sau fiind boierul Ioan Cuza. Mama lui, Soltana, provenea dintr-o familie fanariota.
Cuza a facut scoala in strainatate si la intoarcere avanseaza pana la gradul de colonel in armata moldoveneasca.
In timpul "Primaverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ in miscarea revolutionara moldoveneasca. A fost alaturi de Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo si Costache Negri cand a fost redactat, in august 1848, programul "Dorintele partidei nationale din Moldova", in Cernauti.
Se cerea, in afara de improprietarirea taranilor si crearea unui sistem de invatamant obligatoriu, unirea intre Moldova si Tara Romaneasca. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat si dus la Viena, insa a fost eliberat.
Dupa revenirea in Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica, ocupa postul de ministru de Razboi. Acesta continua sa sustina cauza unirii celor doua tari romanesti.
Sansa indeplinirii acestui obiectiv a venit dupa sfarsitul razboiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 cand Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon intre Imperiul Tarist si Otoman, pentru a stabiliza zona. In acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, in Moldova si Valahia, prin care majoritatea populatiei a cerut unirea celor doua tari.
Unirea din 1859
Marile Puteri au hotarat ca unirea sa fie, totusi, una superficiala permitand existenta doar a unor institutii in comun. Profitand de greseala textului care stipula conditiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Nationale, isi depune candidatura in ambele tari.
Pe 5 ianuarie este ales domnul Moldovei si pe 24 ianuarie al Tarii Romanesti. Puse in fata faptului implinit, Marile Puteri accepta alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Domnia
S-a creat armata nationala prin contopirea fortelor militare ale celor doua principate si Statul Major General al acesteia este infiintat in 1859. Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, numita in cinstea domnitorului, a fost terminata in 1860 si este prima institutie de invatamant superior din tara. In ciuda acestor reusite, Cuza a intampinat o rezistenta acerba din partea boierilor, burgheziei, dar si din partea Bisericii in aplicarea altor masuri mult mai vitale.
In afara acestui lucru, trebuia sa jongleze intre cele doua capitale, Iasi si Bucuresti, si, desigur, intre cele doua parlamente si guverne. In cele din urma, reuseste sa fixeze capitala la Bucuresti in 1862, dar si sa creeze un singur parlament si un singur guvern.
Alexandru Ioan Cuza l-a avut alaturi pe Mihail Kogalniceanu, care, in functia de prim-ministru intre 1863 si 1865, i-a permis domnitorului sa puna in aplicare reformele foarte necesare.
In 1863, are loc secularizarea averilor manastiresti. Aproximativ un sfert din intreaga suprafata a tarii apartinea Bisericii si a fost confiscata de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta din urma au fost improprietarite 400.000 de familii si s-au desfiintat cu totul oranduirile feudale. Tot in 1864 a fost terminata Universitatea din Bucuresti, a doua din tara.
Se pun bazele unui cod civil si a Codului Penal, se instituie invatamantul obligatoriu de patru clase si incep sa se aplice impozite pentru infrastructura.
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea romaneasca, domnitorul dorind o apropiere cat mai rapida de nivelul de dezvoltare al tarilor occidentale, insa, impotriva domniei lui Cuza incep sa se coalizeze liberalii radicali si conservatorii, ce erau nemultumiti de actiunile domnului roman.
In 1866, "monstruoasa coalitie", cum a fost denumita, formata in special din marii latifundiari si oameni de afaceri, avand si sprijinul unei parti a armatei, il obliga pe Cuza sa abdice pe 23 februarie. Acesta paraseste Bucurestiul doua zile mai tarziu, in locul sau venind o locotenenta domneasca formata din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie.
Ultimii ani
Alexandru Ioan Cuza si-a trait restul vietii in exil in diverse orase europene. Permanent i s-a aratat ca este sprijinit din tara, existand petitii care cereau revenirea lui si el insusi primeste audiente ale studentilor romani. Printre acestia s-a aflat, la un moment dat, si Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, in lipsa, in Mehedinti si Turnu Severin, dar el nu a putut accepta aceasta functie. Inca din 1867 ii scrisese lui Carol I pentru a reveni in tara, dar acesta il refuzase categoric.
Alexandru Ioan Cuza a murit pe 3 mai in 1873 din cauza unui anevrism in hotelul Europa din orasul german Heidelberg, cu doar cativa ani inainte ca Romania sa isi castige independenta. Cand trupul sau a fost adus in tara cu trenul, mii de oameni au asteptat in dreptul liniei ferate pentru a-si prezenta pentru ultima oara recunostinta pentru faptele sale.
A fost inmormantat la Ruginoasa, unde Mihail Kogalniceanu l-a elogiat pe Cuza, in lacrimile multimii. In prezent, ramasitele domnitorului se afla la Biserica Trei Ierarhi din Iasi, fiind mutate aici dupa al Doilea Razboi Mondial.
SURSA-http://www.ziare.com/…/sa-ne-amintim-alexandru-ioan-cuza-10…
SURSA FOTO-http://observatorbn.ro/articol.php?articol=11535&categorie=2

CURIOZITATI DESPRE ALEXANDRU IOAN CUZA

Primul domnitor al Principatelor Unite s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de dregători care ocupaseră posturi importante în administraţia locală şi centrală din Moldova încă din secolul al XVII-lea, dar care nu se numărau printre familiile de mari boieri.
1 Alexandru Ioan Cuza a învăţat cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Matei Milo la pensionul lui Vasile Cuenim, din Iaşi. A făcut parte din grupul tinerilor educaţi în Occident, iubitori ai ideilor de progres şi libertate, şi-a continuat studiile la Paris, trece bacalaureatul în Litere în 1835, urmează Facultatea de Medicină, apoi se înscrie la Drept dar revine în ţară în 1839 unde ocupă o serie de funcţii administrative.
2 DE CE NU S-A FACUT CUZA DOCTOR?
In anul 1836 tanarul Cuza se afla la Paris si era atras de medicina.Ar fi vrut sa se faca doctor .Din pacate socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ si dupa ce a asistat la o disectie in morga unui spital parizian ,Cuza s-a hotarat ca poate i se potriveste mai bine o meserie mai "prietenoasa " cu stomacul.
3.Zodie -Alexandru Ioan Cuza s-a nascut in ultima zi a zodiei Pesti (20 martie). Stim ca barbatii Pesti sunt foarte impresionabili si sensibili, isi iubesc casa si familia si sunt impregnati cu un puternic traditionalism.
Foarte demni, rafinati, politicosi si prudenti, vor alerga in viata dupa tot ceea ce cred ei ca reprezinta impliniri ale acestor calitati. Exista situatii in care se lasa antrenati in tot felul de aventuri, a caror lista tinde sa devina din ce in ce mai lunga, in virtutea inertiei ce-i caracterizeaza.
Odata implinita Unirea, Cuza a sarit din reforma in reforma. Mereu gasea alt domeniu care trebuie reformat, alta nevoie a unui stat nou-nascut care trebuia sa fie satisfacuta. Din punctul asta de vedere, putem vedea o asemanare destul de mare intre personalitatea omului politic si profilul zodiei sale.
Pestii si gemenii au o compatibilitate astrologica destul de mare. Mentionam acest lucru deoarece Elena, sotia lui Cuza care a fost alaturi de el pana in ziua mortii, s-a nascut in zodia Gemeni (17 iunie).
4 Spiritual, cafegiu şi…admirator al femeilor frumoase
Contemporanii spun despre el că era un om spiritual şi inteligent, cu purtări simple şi familiare, prietenos când voia, dar şi ironic şi cinic. Nu era foarte cultivat, nu avea o pasiune a lecturilor sau pentru obiecte de artă, ţinea în mod deosebit doar la portţigaretul său de ambră. Nu era un împătimit al mâncărurilor fine şi nu era pretenţios. În schimb, fuma tot timpul şi bea multă cafea. Nu îi displăceau nici petrecerile în compania prietenilor şi nu rămânea indiferent în faţa frumuseţii feminine, toţi cei din jur îl priveau cu îngăduinţă aceste mici abateri de la morală care erau, de altfel, un obicei al vremii.
Personaj carismatic, fire îndrăzneaţă şi expansivă, Cuza a fost – şi i-a plăcut să fie – în graţiile femeilor, care îl considerau curtenitor şi amuzant. Toate aceste trăsături îl făceau popular şi iubit, fiind bine primit în societate.
5 Inca in viata fiind, se creasera despre el numeroase legende, mai toate
avand un talc, exprimand o dorinta a poporului care-l dorea drept si bun cu cei mici, aspru si necrutator fata de impilatori, adica fata de boieri, de negustori si calugari. Era transpunerea moderna a vechilor legende si basme populare, in care binele invinge intotdeauna raul.
6 Cine l-a jucat pe Alexandru Ioan Cuza in filme?
Pentru o figura istorica atat de relevanta pentru romani, Alexandru Ioan Cuza nu a fost niciodata subiectul unui film biografic. Dar nu ne oprim aici, nici macar filme despre Unirea din 1859 nu s-au facut. Cu toate acestea, Cuza a fost un personaj destul de important in filmul Rug si Flacara aparut in anul 1980. In acest film, rolul lui Cuza a fost jucat de nimeni altul decat Florin Piersic.
SURSE -http://www.timpul.md/…/%28istorie%29-pasiunile-omului-alexa…

EMINESCU...

Viaţa marelui poet naţional Mihai Eminescu a rămas o sursă inepuizabilă de teorii şi polemici. Dincolo de opera sa inegalabilă, există multe aspecte din viaţa sa mai puţin cunoscute publicului larg
Astăzi, vă prezentăm 10 lucruri mai puţin cunoscute despre viaţa lui Mihai Eminescu.
1. A scris poezii până în ultimele clipe ale vieţii
În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa si Stele în cer.
2. A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
3. Muza din spatele poeziei "Pe lângă plopii fără soţ"
În vremea în care Eminescu a scris poezia "Pe lângă plopii fără soţ", era indragostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr.l6, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numarat şi a observat ca îi da un număr fără soţ.
4. Îşi speria tatăl cu şerpi
În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă serpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vada "ce pasăre a prins" şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.
5. A urât matematica
Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. “N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se enţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu.
6. Pasionat de fotbal şi înot
Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.
7. A vrut să se călugărească
Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. ” Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa ”Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
8. Citea cu voce tare
Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea.
”Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.
8. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească
În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu.
”Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.
10. Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”
Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!».
Sursa- m adevărul. ro

ZIUA CULTURII NATIONALE

Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale ȋn 2010, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).
Camera Deputaților a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naționale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă și două abțineri. În expunerea de motive a inițiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.
De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naționale? Poate pentru că ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…)
El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim” (Geo Bogza).
Poate pentru că reprezintă ”omul deplin al culturii românești” (Constantin Noica).
Poate că niciodată nu e prea mult să-l recitim pe poetul, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul Mihai Eminescu.
Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”

MIRCEA ELIADE DESPRE EMINESCU

"După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.
Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc."
Mircea Eliade
Paris, septembrie 1949

IUBIRI CELEBRE. „Tu ești începutul și sfârșitul vieții mele”

Au trăit dragostea intens, au încercat sentimentul neputinței, al geloziei, al iubirii. Versurile pe care ni le-au lăsat impresionează și astăzi, iar dincolo de cuvintele bine alese stă însăși povestea lor pătimașă. Poezia lui Eminescu n-ar fi fost aceeași fără „îngerul blond“, muza Veronica Micle:, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.
În perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.
In 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.
Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia, care deja îl stăpâneau pe Eminescu, au blocat orice demers în acest sens.
Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.
În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.
Veronica nu putea trăi fără Eminescu. Iar primul semn a fost dat chiar la înmormântare. Pe pieptul poetului a așezat o cunună de „nu-mă-uita“. Doar un gest prevestitor a ceea ce avea să se întâmple.
După înmormântare, Veronica a mai stat în București două săptămâni, după care a plecat în Moldova și s-a retras la Mănăstirea Văratec.
La 4 august 1889, iubita îndurerată se sinucide cu arsenic. Își dorea să fie din nou alături de cel care i-a marcat destinul. Se împlineau 50 de zile de la moartea poetului și 10 ani de la sfârșitul lui Ștefan Miclea.

PORTRETUL LUI EMINESCU REALIZAT DE PRIETENUL LUI IOAN SLAVICI

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă de copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.
El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.
Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.
El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“
Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.
Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.
„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“
Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.
Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.
În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.
„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...]
„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.
Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

CURIOZITATI DESPRE EMINESCU

"Multe dureri – puține plăceri " – aceasta era vorba lui Eminescu.
Niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieți.
• A fost fiul căminarului Gheorghe Eminovici și a Ralucăi – fiica stolnicului Jurașcu din Joldești.
• A avut 9 frați – Șerban, Nicolae, Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Aglae, Harieta, Matei. Ruxandra a murit la numai o toamnă de la naștere.
• A fost cel de-al 7-lea copil al familiei Eminovici.
• În fiece an, de Sfântul Gheorghe, în casa căminarului Gh. Eminovici se dădeau petreceri cu vin bun de la Ivești și plăcinte. Dar, în general, petrecerile erau evenimente rare în casa Eminovicilor, înconjurată de tei.
• În familie, Mihai avea o misiune importantă – să răscolească cuibarele de ouă.
• In copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obișnuia să iși sperie tatăl într-un mod cel puțin bizar. Băiatul mergea în pădure să prindă șerpi și-i punea de vii in apropierea casei sale. Apoi își chema tatal să vadă “ce pasăre a prins” și stătea deoparte râzând când bărbatul dădea față în față cu reptilele suparate…….
• Tatăl lui Eminescu considera că ei sunt un neam de oameni deprinși cu munca de mici, doar că sunt certați cu norocul.
• Cînd abia intrase la gimnaziu, dintre băuturi, Mihai se împăca doar cu vinul și la nevoie cu rachiul.
• La gimnaziu, Eminescu trebuia să se conformeze mai multor reguli: să nu fumeze, să nu frecventeze restaurantele și cafenelele, spectacolele de orice fel, să meargă la biserică, să se spovedească săptămînal.• Scria poezii pe ascuns. Prima care a dat de versurile lui a fost soția profesorului Aron Pumnu, care a zis că sunt pline de simțămînt. Mihai ascundea faptul că scrie poezii, deoarece tatălui său nu-i plăceau poeții.
• Iosif Vulcan a fost cel care i-a compus numele Eminescu.
• La 25 februarie/9 martie 1866, revista Familia din Pesta publica poezia “De-as avea…”, scrisa de un debutant pe nume Mihai Eminovici; Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele din Mihai Eminovici in Mihai Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și l-a păstrat pentru totdeauna. Dar probabil că știai asta deja… știai însă și faptul că revista mai există și azi!?
• Îi plăcea nespus de mult în timpul liber să citească romane fantastice.
• Se bîrfea pe vremuri cum că poetul se trage din neam armean sau că ar avea un urmaș turc – Emin-Efendi, însurat cu o româncă.
• Slavici spunea cândva despre Eminescu: "E un om cu trebuințe puține, dar cu apucături boierești. Respinge tot ce i se pare vulgar. Citește cu o uimitoare repeziciune.Ține să citească în tihnă, la masă sau tolănit pe sofă, în vreme ce odaia îi e înmiresmată de cafeaua pe care singur și-o pregătește cu mult dichis. E lipsit de tot ceeea ce în viața de toate zilele se numește egoism. Nu trăiește pentru sine și prin sine, ci prin lumea în care-și petrece viața și pentru ea."
• Una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților.
• Poetul vroia să locuiască la Dorohoi, împreună cu Veronica Micle
• A fost îndrăgostit lulea de Cleopatra Poenaru.Deși planturoasă și cam urâțică, i-a căzut cu tronc Lui Eminescu.Era fiica pictorului C. Lecca și..verișoară cu Caragilae. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se țineau seratele literare.Acolo a cunoscut-o Eminescu și s-a îndrăgostit de ea.Cleopatra avea casa pe strada Cometa nr.16 o stradă cu plopi.Câți erau? Poetul i-a numărat și a văzut că erau..fără soț!..De aici , poezia 'Pe lângă plopii fără soț "
• Înainte de dispariţia lui Eminescu (1889), cei ce l-au vizitat îşi amintesc de maldărul de hârtii scrise de el în spital şi aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. În noaptea când poetul a murit i s-au găsit în buzunarul halatului, dovadă că era întreg la minte şi lucra, două poezii – „Viaţa” şi „Stele la cer”.
• Mihai Eminescu este membru al Academiei Române. A fost ales post-mortem in 20 0ctombrie 1948.
• Poezia “Kamadeva” este ultima poezie tipărită în timpul vieții, fiind publicată în revista ieșeană Convorbiri Literare in data de 1 iulie 1887.
• Ultimul articol semnat de Eminescu in ziarul Timpul a apărut in ziua de 28 iunie 1883 (dar a fost datat 29 iunie 1883).
• Exista un singur film despre viața lui Mihai Eminescu, Luceafărul, regizat de Emil Loteanu, si apărut in anul 1987.
• 9495 Eminescu este un asteroid descoperit in 1971 la Observatorul Palomar, California. Diametrul asteroidului sau nu depaseste 6 km. Se poate apropia la 140.000.000 km de Pamant. Cand fost descoperit, la 26 martie 1971, de catre astronomii americani, acestia l-au numit simplu 9495. In anul 2000, an care a fost declarat „anul Eminescu”, presedinta Comitetului National Roman de Astronomie, Magda Stavinschi, a anuntat ca Uniunea Astronomica Internationala (IAU) i-a atribuit asteroidului 9495 numele lui Mihai Eminescu.
• In septembrie 2012, la Chisinau s-a organizat prima editie a Congresului Mondial al Eminescologilor. Conform organizatorilor, 150 de participanti s-au strans din opt tari.
Nenorocirea cea mare a vieții, zicea el, e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strîmb.

EMINESCU......

“Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc intreband:
– Cine bate?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.
– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc…..
A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.
Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:
– Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.
– Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!
– Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre?
– Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu”.
Geo Bogza

MIHAI EMINESCU SI VERONICA MICLE : IUBIRE DINCOLO DE MORMANT

O scânteie a fost de ajuns ca să aprindă o flacără ce avea să mistuie totul în jur. O mare iubire ce transcende timpul și spațiul și trece dincolo de mormânt. A fost dragoste la prima vedere, exprimată în versuri pline de dor și durere.
”Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi/ Zăvor voi pune minții, simțirei mele lacăt,/ Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt/ Prin ușile gândirei, cămara tristei inimi.” spunea Eminescu în rândurile sale. Ca un răspuns al mesajului său, confirmând că o singură clipă a fost de ajuns ca ei să aibă acea revelație, Veronica Micle mărturisește, tot în versuri: „Și-acum mă’ntreb eu: simțirea adâncă/ Cum de se naște pentr’un portret?/ Căci nu văzusem ochii tăi încă/ Știam atăta că ești poet!”
Mihai Eminescu, supranumit „luceafărul culturii românești”, vedea lumina zilei într-o zi friguroasă de iarnă, la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Era ce-al de-al șaptelea copil al familiei. Într-un alt colț de țară se afla sufletul său pereche, Veronica Micle, născuta la 22 aprilie 1850, la Năsăud și dotată, de asemenea, cu talent literar.
S-AU ÎNTÂLNIT ÎN ANUL 1872 LA VIENA
El, un tânăr cu față ascuțită și ochi pătrunzători, ea un „înger blond” cu ochi albaștri, o femeie de o frumusețe deosebită. El i-a cuprins mâna fină și i-a sărutat-o cu buzele lui cărnoase. Când privirile lor s-au întâlnit, a scăpărat o lumină ce le-a înrobit sufletele pe veci.
Dacă se aflau împreună în aceeași încăpere întraga atmosferă îngheța. Dragostea lor era ca o vrajă. Un singur obstacol se opintea în calea fericirii: Veronica Micle era căsătorită și avea doi copii. Un aranjament între mama ei și Ștefan Micle, profesorul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a adus-o în casa acestuia ca soție, independent de voința fetei. Avea numai 14 ani când au făcut nunta.
În ciuda piedicilor morale, Mihai și Veronica au început o relație în capitala austro-ungară. Devenit amantul ei, Eminescu o plimba pe aceasta prin parcuri și muzee, pe bulevarde și prin împrejurimile minunate ale Vienei. Frumoasa și distinsa doamnă, cu o vasta cultură, aflată la brațul tânărului domn, atrăgea atenția tuturor trecătorilor.
Iubirea dintre ei a fost spectaculoasă, plină de neprevăzut, cu despărțiri și împăcări repetate, cu episoade pasionale și gelozie, cu trădare și durere sfâșietoare. În cazul Veronicăi, nu s-a pus niciodată problema divorțului. Au continuat să fie amanți timp de 17 ani, până la moartea lui Ștefan Micle.
După debutul relației lor, Eminescu începe să scrie poezii inspirate de muza lui. Se naște mitul „îngerului blond”, Veronica fiind pentru Mihai „floarea albastră”, „floare albă de cireș”, „liana”, „copilul cu păr bălai”.
EMINESCU ERA ÎNSĂ FRUSTRAT DIN CAUZA STATUTULUI SĂU DE AMANT, GELOZIA ÎL SFÂȘIA ȘI SUFEREA DATORITĂ ACESTEI IUBIRI NEÎMPLINITE
Despărțiți de un soț și o lume întreagă, cei doi amorezați își descriau durerea în versuri și își exprimau sfâșietor sentimentele. Poeziile lor par a fi scrise unul pentru altul, iubire pentru iubire, lacrimă pentru lacrimă, suspin pentru suspin…
Până și fanteziile lor erau conturate în același mod și două inimi vibrau la unison prin cuvintele profunde, pline de sens. Au circulat zvonuri despre aventurile Veronicăi cu alți bărbați, zvonuri ce l-au mistuit pe Mihai: „Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,/ Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,/ Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui/ Și risipești privirea-ți – când eu pentr-un cuvânt/ Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.”
Aflase că iubita sa flirta destul de des cu ofițerii din Parcul Copou, din Iași. Din acea clipă s-a simțit dezamăgit și trădat de femeia cu chip de înger.
S-a vorbit și despre escapadele repetate ale lui Eminescu. Iubirea celor doi se împletea cu momente de ură, ca apoi să se întâlnească într-un alt punct comun și să continue să-i macine pe amândoi. Nu aveau liniște atunci când se aflau departe. Își scriau scrisori pline de vorbe dulci: „Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin. Scrie cu degetele pe cari le sărut” o îndemna Mihai.
DUPĂ MOARTEA LUI ȘTEFAN MICLE, ÎN 1879, VERONICA A DEVENIT OFICIAL IUBITA LUI EMINESCU
Au locuit câteva luni împreună într-un imobil din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea încerca să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor i-a împiedicat.
În 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament. Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament. Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de boala lui, fiind ocupată cu un ofițer. Tot în acea vreme a avut o aventură cu Ion Luca Caragiale.
Ea continua să-i scrie, dar el răspundea tot mai rar. Din 1887, Eminescu, tot mai bolnav, a ajuns în grija surorii sale. Episoadele depresive și maniacale se intercalau, golindu-l sufletește și slăbindu-l.
În 1888 Veronica reușește să-l convingă să se întoarcă în București, pentru a fi mai bine îngrijit și tratat. Au mai avut parte de un scurt episod de iubire. Apoi boala l-a răpus. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viață în clinica doctorului Șuțu.
Iubita, muza și îngerul lui, nu a putut suporta durerea. Odată cu dispariția lui Mihai, sensul vieții ei s-a pierdut în neant. Tot ce o ținea în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată. Din doliu a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la fix 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. S-a stins și ea din viață la data de 4 august 1889. Avea 39 de ani.
Soarta le-a fost pecetluită de o povară pe care au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iubirea le-a fost așternut și zbor către o altă lume.
SURSA-http://www.libertatea.ro/…/mihai-eminescu-si-veronica-micle…