UNIVERSALITATEA DANSULUI

    Încă de la începuturile omenirii, dansul a vorbit prin mişcare, despre naştere, moarte, anotimpuri şi renaşterea naturii, copii, adolescenţi, căsătorie, plecarea la vânătoare, război sau victorii tribale.
Se folosea dansul pentru invocarea spiritelor sau venerarea zeilor, pentru prosperitate, ploaie, rodnicia pământului, alungarea relelor sau curtarea partenerului.
   Era ceremonial, ritual şi exprima sentimente de bucurie, tristeţe sau dragoste, iar dovezi sunt picturi vechi de nouă milenii găsite în adăposturile de piatră din India sau sudul Asiei sau în morminte vechi de peste cinci mii de ani din Egipt.

    Muzica şi dansul s-au născut şi au evoluat împreună şi, în timp, dansul a căpătat semnificaţii diferite şi s-a diversificat odată cu societatea, cu normele sociale, culturale sau estetice.
Dansurile folclorice şi-au rafinat impetuozitatea prin mişcări elaborate şi, prin secolul XVI, s-au născut dansurile de salon, care arătau manierele şi eleganţa dansatorilor de la curţile nobililor.
Renaşterea italiană a creat baletul, adăugând mişcărilor funcţionale ale dansului tehnici de mare viruozitate, dar şi poezie, dramă, costume şi muzică special create.
    La început a fost dansat doar la curţile nobiliare italiene, apoi s-a răspîndit rapid şi la curţile regilor Franţei şi a fost primul dans care a urcat pe scena teatrelor în faţa publicului.
   Baletul a creat dansatori profesionişti şi coregrafi, iniţial licenţiaţi chiar de regele Franţei şi apoi de Académie Royale de Danse deschisa la Paris în 1661. Jean-Baptiste Lully, pe numele său italian Giovanni Battista Lulli, compozitor, instrumentist şi dansator, a fost primul mare maestru de ceremomii, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, creator al stilului baroc francez şi primul director al Operei din Paris.

    Din Franţa baletul a trecut în Rusia şi s-au născut mari şcoli şi companii de balet şi, după Opera din Paris, au atins gloria şi teatrele de Opera din Sankt Petersburg şi Moscova.
Dansurile aristrocraţiei, menuetul şi polka, au devenit populare şi printre oamenii de rând, dar niciunul n-a ajuns mai popular decât valsul, dansat pentru prima dată la curţile austriece în secolul al XVII-lea. Unii spun că originile valsului ar data chiar din secolele XII-XIII, ar fi apărut în zona de sud a Alpilor germani sub denumirea de Nachtanz şi a evoluat, în Austria şi Bavaria, ca dans popular sub numele de Dreher, Deutscher sau Laendler.
   Mişcările de plutire şi alunecare au creat pasiune în rândul întregii populaţii, deşi unii oameni au găsit că valsul este înjositor pentru că partenerilor le era permis să stea foarte aproape unul de celălalt, şi în anul 1760 a fost interzis de Biserică în unele părţi din Germania, totuşi până la sfârşitul secolului XVIII valsul a devenit foarte comun la Paris şi Londra.
   Valsul susţinea liberatea de exprimare şi mişcare şi oamenii simţeau prin acest dans acelaşi spirit în timpul marilor evenimente politice, ăn timpul Revoluţiei din Franţa şi a celei din America. Johann Strauss este considerat părintele valsului vienez, deşi şi Mozart a fost un admirator înflăcărat al acestui stil, valsul devenind în sălile vieneze cel mai popular stil de dans începând cu secolul XVIII.

Prin anii 1840, din Irlanda a venit în America The Clag dance, dansat cu pantofi făcuţi din lemn, devenit The Tap dance când pantofilor li s-a aplicat o porţiune de metal pentru menţinea ritmului. Apoi dansatorii Bill Bojangles Robinson, Fred Astaire, Arthur Duncan sau Tommy Tune au făcut din acest nou dans o adevărată artă, Step dance, cu ritm mai complicat şi mişcări mai ample.
Pe la începutul secolului XX au venit în Europa şi Statele Unite tangoul şi maxixe, născute în cartierele sărace de imigranţi din Buenos Aires şi Montevideo. Tangoul se dansase pe străzi, în spelunci şi bordeluri, dar la Paris a intrat direct în saloanele de dans şi, ceva mai târziu, a fost introdus şi în dansul sportiv, apoi s-a reîntors în Argentina, dar cu o aura de eveniment monden. Iar maxixe, care s-a dezvoltat din dansurile afro-braziliene, în special din lundu şi din polka europeană, a cucerit şi el saloanele de dans în aceeaşi epocă.
   Din America Latină au venit şi rumba, salsa, mambo, merengue, bossa nova sau cha-cha-cha, dar şi ritmurile şi mişcările africane şi au apărut astfel noile stiluri swing, jitterbug, twist, boogie şi mai târziu disco, care aveau un mod extreme de liber de a improviza mişcările, multe dintre aceste stiluri muzicale, şi de dans, fiind create unul pentru celălalt şi evoluând împreună.
   Cuplul de dansatori Vernon şi Irene Castle au adus pe scenele Broadway-ului, din 1914, foxtrot-ul care a intrat repede în modă. Tot în acei ani s-a lansat şi shimmy, dansul din umeri, atribuit la origini Gildei Gray, o emigrantă poloneză în America. Întrebată despre stilul său de dans ea ar fi spus, cu un puternic accent polonez, "I'm shaking my chemise", (Îmi scutur cămaşa), şi de aici şi numele nostim al dansului.

   După ce femeile au început să aibă drept de vot, pe la 1920 a apărut şi charleston-ul.
Inovaţia în privinţa stilurilor de dans a fost explozivă, mişcarea devenind din ce în ce mai liberă, Loie Fuller, Isadora Duncan, Mary Wigman sau Ruth St. Denis fiind promotorii aşa numitului dans modern.Postmodernismul a virat dansul către simplicitate şi frumuseţea corpului uman, mişcările au devenit mult mai puţin sofisticare şi, pe scenă, s-a renunţat la costume.
   Anii '50 au adus rock-n-roll-ul, devenit rapid stare de spirit şi stil de viaţa. Rege a fost Elvis Presley, un băiat sărac şi timid, care atunci când a urcat pe scenă şi a început să cânte şi să-şi mişte corpul într-un stil extrem de energic,a provocat imediat ţipete de uimire şi admiraţie.
   Elvis împreună cu Chuck Berry, Jerry Lee Lewis, Bo Diddley, Bill Haley & His Comets şi The Beatles au revoluţionat practic muzica şi au creat noul stil de dans, cu mişcări cât mai flexibile ale picioarelor şi elemente acrobatice.
    Până atunci se dansase pe muzica cu texte poetice cântată de marile orchestre Duke Ellington sau Benny Goodman, iar rock-n-roll-ul, inspirat de Rhythm and blues-ul afro american şi muzica country, a dezlănţuit energiile şi a spus lucrurilor pe nume. Noul beat a fost desăvârşit de Beatles şi diversificat apoi către muzică pop şi, în paralel cu muzica, au evoluat şi noile mişcări de dans.
Anii '70 au adus break-dance-ul, denumit iniţial B-boying sau breaking, un stil de dans de stradă, format și dezvoltat ca parte a culturii tinerilor afro-americani şi portoricani din New York.
   În 1974 faimosul grup Jackson 5 a prezentat într-o emisiune televizată dansul numit Robot, creat de Michael Jackson, evenimentul declanşând o adevărată revoluţie rândul tinererilor şi datorită popularităţii aduse de media dansul s-a răspândit imediat în Marea Britanie, Brazilia, Japonia, Germania, Franţa, Rusia si Coreea de Sud.
   Break-dance-ul constă din jocul de picioare (toprock), schemele la sol (downrock), elementele de forţă (power moves) şi freez-urile/suicide-urile. A fost dansat atât pe hip-hop, cât şi pe alte genuri muzicale adesea remixate pentru a prelungi break-urile muzicale. În ultimii 40 de ani, break-dance-ul a devenit subiectul a zeci de producţii cinematografice, show-uri de televiziune, benzi desenate sau jocuri video.

Dansurile tradiţionale

   În fiecare ţară s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie dansurile folclorice tradiţionale ca formă de manifestare a spiritualităţii şi identităţii naţionale.
Bharatanatyam, cel mai vechi dans tradiţional indian, este dansul naţional al Indiei. Este dansul unui singur dansator, iar mişcările expresive şi senzuale par a fi inspirate de sculpturile din temple.
Dansurile cham sunt menţinute în viaţă de locuitorii din Bhutan, India şi China şi sunt extrem de spectaculoase prin costumele colorate şi muzica interpretată de călugări cu instrumente tradiţionale.
Derviş-ul rotitor al turcilor, este de fapt un ritual spiritual cu o vechime de şapte secole. Dansatorii îmbrăcaţi în ample costume albe, centură neagră şi o căciulă înalta din blană de cămilă, toate simboluri ale morţii, se învârt într-un ritm frenetic cu scopul de a atinge extazul spiritual.
   Dabkeh-ul libanez începe cu mişcări simple, reţinute, sacadate şi se dezvoltă în mişcări tot mai ample şi pe măsură ce creşte, da o impresie de vitalitate nestăpânită.
   Sirtaki este dansat de greci ţinîndu-se de umeri, în linie sau în cerc, cu sărituri şi aplecări în ritm din ce în ce mai alert.
   Czardas este dansul tradiţional din Ungaria, flamenco reprezintă chiar spiritul Spaniei, iar Tarantella se dansează pe ritm de tamburine în Italia.
   Céilidh este dansat de galezi şi scoţieni.
   Dansurile irlandeze dansate în grup sunt alerte, fiind inspirate din tradiţia celtilor, atât vestimentar, cât şi artistic.
    Hora se dansează în toate ţările din Balcani, iar Polka, originară din Boemia, este răspândită în toate ţările din centrul şi nordul Europei şi a fost dusă de emigranţi şi pe cele două continente americane.
   Românii au căluşul, hora, sârbă, învârtita, brâul şi multe alte zeci de dansuri specifice fiecărei zone, dansate individual sau în grup, şi păstrate împreună cu muzica populară şi obiceiurile de odinioară.

SURSA://stiri.tvr.ro/de-ziua-mondiala-a-dansului-putina-nebunie-care-face-bine-tuturor_59290.html#sthash.sQboFbl9.dpuf;