Umblă vorba din bătrâni că-n vremurile de demult, când magia însufleţea întreaga lume, făpturi miraculoase veneau adesea în grădina Pământului, să se desfete cu frumuseţea şi gingăşia florilor saleVestea se dusese până departe, sus în ceruri, la astrul luminii şi laudele pentru minunatele flori nu mai conteneau. Curioasă din fire, fiica cea mai mică a Soarelui, Raza cea mai răsfăţată şi mai neastâmpărată, a coborât şi ea pe Pământ să caute grădina minunată. Nu-şi putea închipui cum florile de la poalele cerului i-ar putea fura strălucirea. A dat năvală în grădină şi nu mică i-a fost mirarea să găsească aici o comoară de nestemate, care mai de care mai strălucitoare şi mai parfumate. Trandafiri mândri, narcise stropite de rouă, toporaşi înmiresmaţi, lăcrămioare sfioase şi zambile îndrăzneţe… mii de flori gătite în toate culorile curcubeului.
Darul minunatului ghiocel
Văzând atâta frumuseţe în jur, Raza de soare se îmbună pe dată şi le promise florilor că se va întoarce în fiecare an să le aducă primăvara şi să le învăluie în căldura ei binefăcătoare. A petrecut o vreme în grădina minunată, iar, la plecare, şi-a prins în păr floarea preferată, ridicându-se la cer. În urma ei, toate florile se întrebau entuziasmate ce floare a ales prinţesa. Fiecare încerca să ia cuvântul la adunare şi să se laude că vreo surată de a ei a fost aleasa. Gâlceava era în toi, când, dintr-un colţ de grădină, se auzi un glăscior trist, care îşi tânguia durerea. Era bietul ghiocel, strivit de trena grea de aur a prinţesei. Pitit sub frunzele veştede, căzute toamna trecută, Raza de soare nici nu-l văzuse.
Dar l-a auzit când plângea şi s-a întors să îl împace. Cu o lacrimă de aur i-a vindecat rănile şi i-a promis că îi va îndeplini cea mai mare dorinţă. Vroia oare o culoare nouă sau un parfum îmbătător, petalele învolburate ale trandafirilor sau strălucirea lalelelor? La toate întrebările ei, ghiocelul sfios îşi apleca petalele şi nu îndrăznea să răspundă. Dar prinţesa dorea să îi arate dragostea ei şi i-a promis că el va fi, în fiecare an, vestitorul primăverii. De atunci, micuţul ghiocel răsare primul între flori şi anunţă sfârşitul iernii. El aduce bucurie şi speranţă în inima tuturor şi este cea mai iubită floare a primăverii.
Violetele, parfumate cu dor
În alaiul primăverii, după ghiocelul care înfruntă zăpada şi gerul, toporaşii vin să umple crângurile de parfum. Abia se încălzeşte pământul, şi florile lor se deschid ca nişte aripi de fluture deasupra frunzelor. Legenda spune că micuţele flori, încărcate de mirezme dulci, s-au născut din dorul de părinţi al unei fete măritate departe de casă. Violeta era singura lor comoară, cea mai frumoasă fată din sat, gingaşă ca o floare şi harnică precum albina. De cum se desprimăvăra şi Regele gheţurilor părăsea pământul, fecioarele din sat plecau la pădure după flori. Aşa a zărit-o regele pe Violeta şi inima sa îngheţată s-a topit pe loc.
A cerut-o de soţie, să îi însenineze cu zâmbetul ei cald zilele mohorâte de iarnă din imperiul lui de gheaţă. Părinţii fetei s-au codit ce s-au codit, dar, de teamă că iarna va pune stăpânire pe satul lor, s-au învoit să îi dea mireasa. A plecat Violeta pentru totdeauna din casa părinţilor, dar s-a rugat de rege să le lase un dar de preţ, care să le amintească de ea în fiecare primăvară. În urma paşilor ei, au răsărit micuţele violete, delicate ca frumoasa fată şi cu parfum suav, ca sufletul ei curat.
Narcisele, simbolul frumuseţii
Zeii măreţi din Olimp erau temuţi de muritori, căci răzbunarea lor era cruntă. Iar darurile lor cereau întotdeauna un preţ prea mare pentru oamenii de rând. Legenda spune că Narcis, fiul nimfei Niriope şi al râului Cephios, fusese înzestrat din naştere cu o frumuseţe fără seamăn. Intrigaţi de înfăţişarea fără cusur a tânărului, zeii invidioşi i-au hărăzit să fie iubit de toţi cei care îl întâlnesc şi să aibă viaţă lungă şi împlinită, numai să nu îşi privească niciodată chipul. Graţioasele nimfe suspinau după tânărul mândru, îl înconjurau cu flori şi cântece, dar Narcis rămânea nepăsător. Se spune chiar că frumoasa nimfă Echo s-a stins de durere, căci dragostea nu i-a fost împărtăşită.
Văzând ce suflet rece are Narcis, Nemesis, zeiţa răzbunării, i-a îndrumat paşii spre un lac limpede, unde tânărul şi-a zărit întâia oară chipul angelic. S-a îndrăgostit de el însuşi şi s-a aruncat în apele lacului, să îl cuprindă în braţe pe tânărul care îi zâmbea din adâncuri. Nimfele s-au adunat pe malul apei şi, în amintirea lui, au făcut o vrajă să răsară cele mai frumoase flori din lume. Erau strălucitoare ca stelele şi îşi oglindeau petalele în undele lacului, iar nimfele le-au botezat narcise.
SURSA-https://casacuperusi.wordpress.com/2012/03/24/minunatele-legende-ale-florilor-de-primavara/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu