''Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apți de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăiești, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau și construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi și prea puțin pentru mâine''.
''Poate e un timp al bărbaților. Al științei, al războaielor, al afacerilor... Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim și rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soții, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situație... Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecințele egalității, cu limitele ei cu tot. Și pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viața frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretențioase. Ne mulțumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanță la mare, cu o primăvară. Putem fi mult și bine egale cu ei (bărbații)! Pot să ne ceară să fim deștepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară și leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanța la mare. Noi putem și să muncim și să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi și egale cu ei. Nu credeți că suntem formidabile?''.
''Drumul de la îndoială la certitudine trece sigur prin sinceritate. Tot ce contează în relațiile dintre oameni este sinceritatea''.
''Feminitatea? Orice femeie o poate avea sau nu. Ea se poate reduce la sex-appeal, dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandrețe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta și știința de a te face ascultată, o anume prezență mereu vie, mereu neobosită... De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viața, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viața: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriță, într-adevăr este foarte importantă''.
''Rețeta dintre dragoste și viață, care m-a ajutat să înving? Umorul. Ironia mea''.
''În meseria noastră, dacă nu ești în stare să o iei mereu de la capăt, ești pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinerețe... în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri — spun eu — niciodată nu-i prea târziu. Și pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!''.
''Replica preferată? Jocul de-a vacanța: 'Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești... Poate că într-adevăr totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc.'''
''Ceea ce poate fi o condiție sine qua non pentru o actriță de film este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi — și aici nu-i vorba numai de femei, firește, — tot ce gândim, simțim, cunoaștem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a reacționa. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor ea poate fi și educată. În meseria noastră înveți să fii sensibil.''
SURSA-http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/18/documentar-gina-patrichi-actrita-care-a-alergat-spre-o-noua-tinerete-in-teatru--08-13-49
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu