ANTONIO VIVALDI 337 DE ANI DE LA NASTERE

   Dragostea şi ataşamentul pentru sunetul frumos au fost pentru Antonio Vivaldi o moştenire de familie, primele lecţii de vioară luându-le de la tatăl său. A fost elevul cunoscutului maestru al capelei ducale din Veneţia, Giovanni Legrenzi. Apreciat ca unul dintre cei mai mari artişti ai viorii din timpul său, Vivaldi a fost cunoscut şi din postura de compozitor. Fiind preot, nu a reuşit să aibă o activitate concertistică de proporţii. Printre compoziţiile sale se numără câteva sute de concerte pentru vioară, numeroase concerte şi simfonii, sonate, compoziţii de muzică sacră, oratorii, cantate, arii, opere. Dintre toate creaţiile sale, cea mai cunoscută rămâne „Anotimpurile“, fiind o primă încercare de programatism în muzica simfonică.

  Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. Încă din copilărie, micuţul Antonio suferea de o boală de piept, pe care el o numeşte mai târziu într-o scrisoare: „strâmtime a pieptului“, suferinţă care avea să-l urmărească toată viaţa, silindu-l să trăiască mai mult închis în apartamentul său şi să iasă de obicei în gondolă sau în trăsură. Acest lucru se va face simţit cu uşurinţă şi în opera sa.
   Înzestrat de mic cu înclinaţia spre a contempla sunetul frumos, talentatul Antonio va fi pus în lumină de tatăl său, şi el un virtuoz al vioarei. Se pare că a fost singurul profesor de vioară care a reuşit să-l facă pe viitorul maestru să-şi depăşească limitele. Sub înrâurirea tatălui, micul Vivaldi a început să înveţe primele taine ale muzicii, a început să se apropie din ce în ce mai mult de prima sa dragoste: vioara. În primii săi ani de copilărie, Veneţia trăia emoţiile prezenţei armiei otomane chiar la porţile ei, vizirul Mustafa al II-lea înconjurase oraşul şi l-ar fi cucerit negreşit, dacă nu intervenea promt regele Poloniei, Ioan Sobiesky. Mobilizând ultimele sale resurse şi încredinţând conducerea luptelor lui Francesco Morosini, Veneţia a învins pe turci în mai multe bătălii navale şi a recâştigat o mare parte din teritoriile pierdute în Peloponez. Antonio avea doar 10 ani atunci când Morosini, eroul triumfător al veneţienilor, a fost investit cu suprema magistratură a ţării. În aceste împrejurări, Giovanni Battista Vivaldi obţinea aprobarea admiterii talentatului său fiu în calitatea de violonist al capelei ducale de la „San Marco“ din Veneţia. Paralel cu activitatea şi cu studiile muzicale din cadrul acestei capele, Antonio urma cursurile de teologie ale seminarului patriarhal din ordinul Somaschi, în perspectiva unei viitoare cariere de prelat al Bisericii Catolice.

   Experienţa pe care a acumulat-o în seminar l-a ajutat pe tânărul Vivaldi să-şi construiască o personalitate puternic ancorată în pluritatea cunoştiinţelor timpului său. Tot aici şi-a adâncit şi cunoştinţele muzicale. Însă, pe lângă toate acestea, Biserica „San Marco“ va juca un rol capital în formarea sa ca viitor muzician.
   Aici îl va cunoaşte pe marele maestru Giovanni Legrenzi, care era şi preot slujitor al capelei. Era un om înzestrat cu multe calităţi, iar în domeniul său de activitate, în arta sunetelor, era un adevărat deschizător de drumuri. De foarte multe ori locuinţa sa era plină de elitele veneţiene, care veneau să asculte într-un cadru intim noile compoziţii ale maestrului Legrenzi. Unii biografi au contestat că Vivaldi ar fi fost elevul lui Legrenzi. În sensul acesta dovezile scrise sunt inexistente, însă apar numeroase prezumţii care se coroborează şi duc la concluzia că odată cu intrarea micului violonist pe uşile acestui sanctuar al muzicii, a fost luat sub tutela marelui maestru care îi anticipase potenţialul.
    Studiind paralel muzica şi teologia, Antonio Vivaldi a progresat pe ambele fronturi, creaţia artistică şi slujirea de la sfântul altar fiind aproape „conjugale“. Astfel, la 18 septembrie 1693, tânărul teolog depune votul castităţii, acesta fiind primul eveniment din viaţa sa care a fost ulterior consemnat într-un registru. La câteva zile după aceasta i s-au acordat ordinele minore, iar la 4 aprilie 1699 a fost hirotonit subdiacon. Între timp, Vivaldi învăţase să cânte şi la orgă, compunând totodată şi primele sale lucrări muzicale. La 23 martie 1703 Vivaldi primeşte Taina Preoţiei, dovedindu-se a fi şi un muzician pe deplin format, având diverse lucrări în manuscris, care nu vor întârzia să vadă lumina tiparului.
    Deşi unele zvonuri care circulau în acea perioadă îl incriminau că ar fi renunţat la slujire pentru a se dedica complet muzicii, se pare că preotul roşu (aşa cum era cunoscut, din pricina culorii părului) nu a mai putut să slujească din cauza bolii sale pe care o moştenise din copilărie. Unii dintre superiorii bisericii, încrezători în acest zvon şi insuficient informaţi, au luat chiar o atitudine negativă, căutând de mai multe ori să-l mazilească. Drept consecinţă, în toamna anului 1737, pe când Vivaldi urmărea punerea în scenă la Ferrara a uneia dintre operele sale, nunţiul papal, S. E. Rufo, i-a interzis accesul în citadelă, pe motivul că renunţase la preoţie şi nu mai avea voie să slujească.

   Vivaldi s-a plâns protectorului său, marchizului Guido Bentivoglio, într-o scrisoare prin care îşi argumentează indignarea: „Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat“, mărturisea artistul care rămăsese pentru veneţieni „preotul roşu“.
    Anul 1703 este pentru Vivaldi o nouă treaptă pe care o urcă în drumul spre glorie, angajându-se la „Seminario musicale dell Ospitale della Pieta“ ca dirijor de cor. Era o instituţie înfiinţată de Fra Pieruzzo din Assisi în 1346 pentru a susţine copiii defavorizaţi, îndeosebi fetele cu probleme sociale, cărora le ofereau adăpost, educaţie, iar mai târziu locuri de muncă. Această acţiune de întrajutorare socială a copiilor cu probleme se întinsese aproape în întreaga Italie. Ospitale della Pieta funcţiona în Veneţia pe lângă Biserica „San Marco“. Aici, fetele intrate, numite în dialect veneţian ospealiere, învăţau îndeosebi muzica. Ele trebuia să se adapteze unei discipline severe de învăţământ, sub spravegherea profesorilor care îndeplineau funcţia de maeştri (maestro di coro, di violino, di cornetto). Obligaţiile unui maestru erau impuse prin Congregazia de la Pieta. În felul acesta, Vivaldi era îndatorat să scrie în fiecare lună cel puţin două piese muzicale noi, iar sarcina de a le învăţa pe fete, în afară de cântecul vocal, tehnica

instrumentelor muzicale apare titanică, aceasta în condiţiile în care trebuia să le predea şi să coordoneze arta viorii, a violoncelului, a flautului, a oboiului, a fagotului sau a orcărui alt instrument care se dovedea necesar în orchestră. De cele mai multe ori faimoasele concerte ale orchestrei de fete della Pieta aveau loc sub cupola Bisericii „San Marco“. Aproape 25 de ani Antonio Vivaldi a format caracterele tinerelor artiste ale orchestrei della Pieta, rămânând astfel pentru totdeauna în istoria acestei instituţii de caritate.
   Figura marelui maestru della Pieta devenise aproape un simbol pentru locuitorii Veneţiei. Despre ascensiunea sa, abatele Conti spunea: „Vivaldi a făcut trei opere în mai puţin de trei luni, două pentru Veneţia şi a treia pentru Florenţa; ultima a restabilit starea financiară a teatrului din acest oraş şi i-a adus mulţi bani“. Este vorba de celebrul Teatro degli Immobili, pe care operele compuse de Vivaldi îl salvau pentru a doua oară de criza financiară din care se părea că de data aceasta nu o să mai iese. A fost nevoie doar de o singură lucrare artistică cu muzică frumoasă, bine prezentată şi cântată de cântăreţi buni, chiar dacă nu erau dintre cei mai mari, pentru a reface starea bănească a teatrului şi pentru a-l elibera din cele mai stringente nevoi. Spectacolul lui Vivaldi a fost a avut un succes fantastic, sălile erau de fiecare dată arhipline, iar biletele se epuizau cu săptămâni înainte.
   Muzica instrumentală era pentru epoca lui Vivaldi ceva foarte greu de digerat. Pentru foate mulţi auditori era o abstractitate, ei considerând cuvintele drept sufletul muzicii.
   Aceasta era pentru „preotul roşu“ provocarea mult aşteptată, trebuia să răspundă la cerinţele publicului, dar în acelaşi timp trebuia să aducă ceva nou, ceva de efect. Scriind în 1725 celebrele concerte „Anotimpurile“, pe baza unui program literar, Vivaldi a manifest la început unele îndoieli asupra capacităţii muzicii de a exprima într-un mod clar complexul gândirii şi sentimentelor omeneşti, îndoieli pe care le aveau şi alţi muzicieni şi care s-au prelungit până târziu la compozitorii romantici.
   Vivaldi voia să-i ajute pe ascultători să înţeleagă muzica însăşi, să faciliteze transformarea percepţiei auditive într-o imagine complexă, adăugând fiecărui tablou o imagine literară. Imitând în scurte pasaje sunetele variate ale naturii (fie murmurul izvorului sau şuieratul vântului, fie ciripitul păsărilor), Anotimpurile lui Vivaldi nu reproduc decât ceea ce este esenţial. Prin magnifica sa operă, marele artist a căutat să reprezinte simbolic vârstele omului şi relaţia lui cu cosmosul.

   Animat de aceleaşi sentimente şi având o concepţie similară de viaţă, poetul Metastasio publica în 1719 o canzonettă, intitulată „Primăvara“, iar peste cinci ani scria „Vara“ - piese cu versuri idilice, animate de un conglomerat de sentimente sugestive care se succedau regulat. Sub influenţa acestor piese de răsunet, Vivaldi s-a hotărât să compună muzica în care să descrie cele patru anotimpuri, alcătuind o creaţie pe care selectul auditoriu veneţian o considera a fi în sfârşit la modă. Prin intermediul „Anotimpurilor“ sale, Antonio Vivaldi rămâne şi astăzi unul dintre cei mai ascultaţi şi îndrăgiţi compozitori ai barocului veneţian.
   După ce a lăsat un adevărat tezaur posterităţii, marele compozitor, violonist, dirijor şi pedagog italian Antonio Vivaldi a trecut la cele veşnice la 28 iulie 1741, în urma unei îmbolnăviri neaşteptate, fiind înmormântat în cimitirul spitalului.

SURSA-http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/antonio-vivaldi-teologul-care-ne-lasat-anotimpurile