“Cărțile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Și tu odată cu ea, ca și când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaș. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de ființe care nu ni se arată decât în vise.
Pe aripile fluturilor noștri de hârtie, asemenea unor solzișori ce irizează lumina, sunt tatuaje ciudate, înscrise cu cerneală tipografică. A trebuit să mergem la școală ca să le deslușim. Stând confortabil pe spinarea mătăsoasă a marelui fluture, citim și zburăm. Căci fluturele nu se urnește de pe frunza lui dacă nu-i inventăm aripile adevărate, care nu sunt de hârtie, nici de cerneală, nici de cuvinte, ci de imagini, atingeri, mirosuri și melodii. Pe toate ni le imaginăm citind. Și atunci înțelegem că zborul, chiar dacă ne duce în lumi îndepărtate, se petrece întotdeauna în noi înșine.
Cartea aceea de demult, care m-a umbrit ca un cort timp de multe după-amiezi, a fost primul fluture pe care l-am îmblânzit şi l-am făcut să zboare pentru mine. De atunci am încălecat mulți grumaji mătăsoși și am simțit fâlfâitul multor pagini desfăcute larg peste lume. Dar în toţi bidiviii înaripați l-am căutat pe cel dintâi, pe cel pierdut.
Și am fost uimit să-nțeleg că toate poveștile, sute și sute, pe care le-am citit mai târziu, romane şi epopee și legende și peripeții, se leagă, prin subțiri și rezistente fire de mătase, de această primă poveste citită în anii copilăriei.
Cărțile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriașă a țestei noastre. Niciun aparat de zbor nu te-a dus atât de departe.”

Mircea Cărtărescu