Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti, Lucian Blaga s-a remarcat prin lirica vitalismului dionisiac, un sistem filosofic comparabil ca arhitecturã cu cel al lui Hegel, piese de teatru impregnate de suflul expresionist şi o vocaţie intelectualã de excepţie.
O scurtã biografie
Ca sã înţelegem mesajul operei sale, este necesar sã-i înţelegem şi personalitatea, cãci pânã la urmã avem de-a face cu o anume reacţie la problemele existentei. Şi totuşi, ce ne oferã el are un aer atemporal, un caracter impersonal, de unde senzaţia de scriere speculative, profund filosoficã. Din ea nu i se poate deduce biografia, şi totuşi experientele personale îi creeazã anumite structure spirituale care vor devein permanenţe în opera sa. Procesul sãu de formare este unul extrem de original. Sã-l vedem şi noi în linii mari. Lucian Blaga se naşte la 9 mai 1895 în satul Lancrãm, fiu de preot. Tradiţia ecleziasticã nu este strãinã nici de familia mamei, Moga, care oferã chiar şi un episcop al Sibiului, pe Vasile Moga. Tatãl sãu, deşi preot, este un liber cugetãtor cu preocupãri largi. Copilãria lui Blaga îi va rãmâne mereu întipãritã în suflet, acesta transcriind amintirea peisajului pãstoresc într-o manierã miticã.
Anii petrecuţi la liceul “Andrei Saguna” din Braşov vor fi hotãrâtori pentru devenirea sa. Mut pânã la vârsta de 4 ani, Blaga este însã un sensibil receptor al impresiilor dinafarã. Între percepţie şi reacţie existã mereu un moment intens al prelucrãrii interioare. Blaga este pasionat de astronomie, citeşte entuziasmat pe Goethe, Schiller, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, şi mai ales filosofie: Spinoza, Conta, Schopenhauer, Platon. Îl intereseazã de asemenea darwinismul şi psihologia. Una dintre influenţele durabile o reprezintã Kant, în raport cu care îşi va dezvolta propriul sistem. Debutul în filosofie îl va face cu eseul “Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”, publicat în 1914. Faza poeticã debuteazã cu poeziile “Pe ţãrm” şi “Noapte”, din 1910, publicate în “Tribuna” din Arad. Dintre cele 8 clase liceale, 3 sunt promovate fãrã frecvenţã din pricina sãnãtãţii precare, sentimentul fragilitãţii vieţii ocupând un loc important în opera sa. Izolarea şi interiorizarea sunt alte douã trãsãturi de amintit. Pentru a nu fi luat în armatã, Blaga se înscrie la seminarul teologic de la Sibiu. Rãzboiul este urmãrit cu înfrigurare, accentuând ideea de fragilitate. Dupã liceu publicã în Gazeta Transilvaniei şi Românul eseuri precum “Câte ceva despre filosofia lui Bergson”, “Mister”, “Criticism istoric”, “Eroism în gândire”, “Concepţia despre lume şi ştiinţa”.
În 1920 obţine titlul de doctor în filosofie al Universitãţii din Viena, cu teza “Kultur und Kenntnis”. Blaga descoperã şi mişcarea expresionistã, de unde preia mai mult ideile estetice decât formele. Preferã poezia clasicã şi romanticã. În 1919 apare volumul “Poemele luminii”. Apreciat de Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucereşte de la bun început lumea literarã. În 1921, dupã publicarea volumului “Paşii profetului” şi a piesei “Zamolxe”, primeşte premiul Academiei şi premiul Universitãţii din Cluj. Creaţia lui Blaga se produce între cele douã rãzboaie, o epocã de crizã a lumii care îşi va gãsi reflexia într-o operã care depaşeşte cu mult biografia sa. În 1920 se cãsãtoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mutã la Cluj, unde publicã la Voinţa, Patria, Gândirea, Adevãrul literar, etc. în 1926 devine funcţionar al ministerului de externe şi e trimis ca ataşat de presã la legaţia românã din Varşovia. E trecut în aceeaşi funcţie la Praga şi Berna. Este consilier de legaţie la Viena. Când este ales membru al Academiei române, în 1936, ţine un discurs cu tema “Elogiul satului românesc”. Din 1938 este profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Este în mod deosebit legat de revista Gândirea, de care însã se va rupe definitiv în 1942. In 1956 este propus pentru premiul Nobel, dar obţine cu câteva voturi mai puţin decât J.R. Jimenez. Moare în 1961, fiind înmormântat în satul sãu natal.
Un mesaj poetic
Ce putem spune în linii mari despre opera sa literarã? Existã dincolo de fragilitatea umanã o dorinţã puternicã de a fi, de a trãi intens, precum şi o capacitate enormã de intuit lumea metafizic, cosmic, global. A fi înseamnã a participa la absolut, deasupra oricãrei limitãri. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie aproape tragicã, o izolare, o putere covârşitoare a timpului, iar pe de alta un sentiment al unirii desãvârşite cu universul în tot ce are el mai frumos. Poetul ne apare uneori înfãşurat în înfrigurare şi tristeţe: “suflet prãbuşit în humã ca în perne” (“Lângã vatrã”), înstrãinat de absolutul pe care îl tot cautã: “o mutã, secularã cãutare/ de totdeauna/ pânã la cele din urmã hotare” (“Autoportret”). Sentimentul singurãtãţii se edifice în expresii variate. Aspiraţia ieşirii din ea are un ecou tulbure şi fãrã leac. Poezia sa porneşte în totalitate din trãiri, dar trece mereu de simpla confesiune. Resimte adânc fantoma morţii: “şi mut/ ascult cum creşte-n trupul tãu sicriul/ sicriul meu, /cu fiecare clipã care trece,/ gorunule din margine de codru”. (“Gorunul”).
Timpul devoreazã, iar existenta este o mare trecere. Meditaţia asupra marii treceri este o componentã fundamentalã a poeziei lui Blaga, poet extraordinar al timpului: “încã un an, o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ încã un an, şi-un vis, şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pãmânturi domn/ al oaselor ce drepte dorm”. Starea de disperare izbucneşte uneori in imagini apocaliptice, în care toate lucrurile plâng şi se sfârşesc. Solitudinea provoacã nazuinţa de unire cu marele tot, de ieşire din individualitate: “dacã m-aş pierde-n toate/ şi-aş rãmâne fãrã nume/ n-aş mai fi singur pe lume” (“Dacã m-aş pierde”). Poetul tânjeşte sã recupereze elanul vital, sã se proiecteze în imensitatea universului. Oricare fragment de univers ar fi contemplat, acesta este proiectat într-un plan care ţine de sensibilitatea poetului şi filosofului. Cãci filosoful “nu se plimbã printre trunchiuri, ramuri şi Frunze. El se plimbã printr-o pãdure de rãdãcini”.
Cât despre iubire, şi aceasta are un sens la fel de înalt. Dragostea devine o posibilitate de integrare în viaţa universalã. Iubirea poate invada fiinta umanã ca un flux cosmic, o luminã primordialã. Tot ca metodã de atenuare a trecerii apare şi contemplarea satului: “eu cred cã veşnicia s-a nãscut la sat/ aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pãmânt undeva” (“Sufletul satului”). Poezia satului şi muntelui este o sugestie a liniştii, a statorniciei. Un gest extreme de anulare a sentimentului trecerii îl constituie “lauda somnului”, prin care se iese din devenire şi se intrã în veşnicie: “în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine înapoi la pãrinţi”.
Puţinele teme definitorii pe care le-am menţionat probeazã complexitatea poeticã blagianã. Universul poetic e determinat de substratul sãu, de cântarea vieţii în absolutul devenirii şi trecerii ei. În mare parte Blaga este un poet solar. “Si-n pieptu-mi larg credinta mea o sorb puternicã din soare”. Din luminã îşi extrage vitalismul. Şi pãmântul este sublimat în cântec şi culoare, e un fel de stea impurã. Frunzele, iarba, pãdurea, florile apar tot ca produse ale luminii.
Poezia lui Blaga poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenarã, cosmicã, prin care se poate depãşi tristeţea metafizicã. Într-o viziune de luminã aceasta se estompeazã. Contemplarea lumii pãtrunde în sensul sãu metaforic, simbolic, de adâncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Si dacã poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).
SURSA-http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret-general/articol/lucian-blaga-poetul-metafizic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu