ZIUA UNIVERSALA A IEI

  Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund, pe lângă alte comori, şi adevărate vedete ale portului femeiesc care au făcut carieră spectaculoasă în moda internaţională – iile. Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, feţe regale şi designeri de renume internaţional. Toţi aceştia s-au inspirat, au promovat şi s-au lăsat vrăjiţi de ie sau „cămaşa cu altiţă” (chenar), aşa cum mai este ea cunoscută.

Piesele costumului popular românesc au fost scoase pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare ale festivalurilor internaţionale de modă. Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti după ce Nadia Comăneci a apărut de câteva ori pe saltea îmbrăcată cu o ie tradiţională. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul ne-au rămas mai multe picturi şi desene înfăţişând femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară”pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtând atât ie, cât şi năframă.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea: toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime.

În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor.

După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă, dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.

Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Cum spuneam, croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.

Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

De ie se prindeau poalele cămăşii făcute din pânză mai puţin fină. Toate părţile cămăşii erau patrulatere fără răscroieli, această modalitate de confecţionare fiind una foarte raţională şi economicoasă întrucât nu se pierdea nicio bucată de material.
Peste poale se aşezau catrinţa (în ungureşte, katrinca), fota (în turcă,fota) sau şorţul (în germană,Schurz), alte piese de îmbrăcăminte utilizate de la talie în jos. Acestea erau confecţionate din lână sau amestec cu bumbac în urzeală şi, după etimologie, par să fie o combinaţie eclectică de modă şi modele provenite din est (fota este o stofă vărgată tradiţională adusă din India), cultura populară românească dovedindu-se, din nou, o sinteză a influenţelor orientale şi occidentale.

SURSA -http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cariera-interna-ional-iei-c-ma-tradi-ional-rom-neasc ;
SURSA FOTO-http://www.traditionalromanesc.ro/articol/muzeul-costumelor-populare-din-romania--incinta-palatului-parlamentului_595.html