Ciprian Porumbescu s-a născut în anul 1853, în satul Stupca, comuna Șipotele Sucevei, în sânul familiei Golembiovschi (care ulterior își va schimba numele în Porumbescu), ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie.
Ciprian era un copil timid, stângaci, firav și predispus spre boală, însă extrem de talentat și inteligent. Anii copilăriei, așa cum consemnează muzicianul însuși, au fost cei mai frumoși și îndrăgiți din viața compozitorului. Porumbescu a crescut ascultând muzica dulce, săltăreață a folclorului românesc, care îl fascina. Tatăl, folclorist și un mare iubitor al muzicii psaltice, colabora în mod frecvent cu unul dintre poeții remarcabili ai neamului - Vasile Alecsandri. I-a cultivat, așadar, copilului, poate cu prea multă ardoare, dragostea pentru țara și neamul său românești. Era, probabil, cel mai român dintre români, veșnic îndrăgostit de țara sa, de oamenii ei și mai ales de vioară, iubita cea dintâi, cu care cânta muzica poporului său.
Ciprian era un copil timid, stângaci, firav și predispus spre boală, însă extrem de talentat și inteligent. Anii copilăriei, așa cum consemnează muzicianul însuși, au fost cei mai frumoși și îndrăgiți din viața compozitorului. Porumbescu a crescut ascultând muzica dulce, săltăreață a folclorului românesc, care îl fascina. Tatăl, folclorist și un mare iubitor al muzicii psaltice, colabora în mod frecvent cu unul dintre poeții remarcabili ai neamului - Vasile Alecsandri. I-a cultivat, așadar, copilului, poate cu prea multă ardoare, dragostea pentru țara și neamul său românești. Era, probabil, cel mai român dintre români, veșnic îndrăgostit de țara sa, de oamenii ei și mai ales de vioară, iubita cea dintâi, cu care cânta muzica poporului său.
Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conduce corul Societății Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400-a de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participă și tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară. Apoi, cu ajutorul unei burse, își continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. Aici va scoate, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii - Pe-al nostru steag e scris Unire!"), prima lucrare de acest gen din literatura muzicală a spațiului românesc.
După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei „Crai nou”, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului la 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița.
Ciprian Porumbescu, un unionist convins, un militant al întregirii între aceleași hotare a spațiului limbii române, a fost arestat pentru activitatea sa politică, timpul petrecut în temniță fiind cel în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostașilor români” și altele.
Mult prea devreme, la doar 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză, Ciprian Porumbescu se stinge din viață, în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara, la 6 iunie 1883.
Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii „Sf. Dumitru”. Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.
„Balada” sa, care a ajuns să fie cunoscută în toată lumea ca un simbol muzical al durerii și tragismului istoriei noastre, emoționează și azi, la fel ca și acum 100 de ani sau peste veacuri de acum înainte, prin genialitatea cu care surprinde măreția și sensibilitatea sufletului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu